luni, 8 septembrie 2014

Răspuns unui Ionică special

Găsiţi răspunsul meu în trei etape. A treia replică răspunde la ultimul mesaj pe care mi l-aţi trimis. Disputa noastră nu este referitoare la nemurirea naturală a sufletului, aşa încât nu are rost să facem caz de argumente de acest gen. Observ că Dvs. doriţi să simplificaţi problema lingvistică pentru a aduce un presupus avantaj unei doctrine cu care amândoi suntem de acord. Veţi avea succes la amatori şi la curioşii de profesie, dar nu la lingvişti, nici la teologii serioşi, nici la oamenii din popor care au acea înţelepciune simplă a lungului... specialităţii. 
A se vedea şi reacţiile domnului JT la replicile mele la adresa aceasta.

Prima replică:

JT: Va rog sa ne raspundeti:
1.    Care este cuvantul ebraic pentru "viata"?
a.    חַיִּים  ḥayyīm = viaţă (este întotdeana un plural în ebraică, nu se foloseşte la singular, ca şi alţi termeni— e. g. apă, cer, îndurare etc.)
b.    se folosesc însă adesea şi alţi termeni pentru ideea de viaţă, cum ar fi cuvintele néfeš (gâtlej, răsuflare, „suflet”, viaţă, fiinţă, persoană, sine, psihic, mort), sau dāmīm (sânge, viaţă, luarea vieţii), etc.
2.    Care este cuvantul ebraic pentru "suflet"?
a.      În limba română, suflet poate avea mai multe sensuri. La ce sens vă referiţi? Găsiţi răspunsul mai complet în acel PPT pe care vi l-am trimis despre suflet, duh, spirit, suflare etc.
3.    Expresia din legea talionului este "viata pentru viata" sau "suflet pentru suflet" (Exod 21:23-25)?
a.    aici se foloseşte cuvântul néfeš, care adesea este tradus cu „suflet”, dar în acest caz, înseamnă viaţă sau fiinţă viepersoană.
4.    Ce insemna atunci expresia "vei da" din fraza "vei da suflet pentru suflet"?
a.    Este o situaţie juridică acolo. Înseamnă că judecătorul trebuie să dispună ca acela care este vinovat de pierderea unei vieţi omeneşti, să dea echivalentul ei în schimb, propria sa viaţă. Bineînţeles, nu o dădea de bună voie, ci era condamnat. În româneşte am spune asta: „vei (se va) plăti cu viaţa!”
5.    Va rog sa comentati versetele 22 si 23 din Exod 21 in contextul istoric si cultural de atunci
a.    Sunt clare versetele. Dacă era lovită o femeie însărcinată, existau două posibilităţi: să nască înainte de vreme, astfel făptaşul plătea o amendă pe măsură; dar exista şi posibilitatea ca să fie afectată viaţa fătului sau / şi a femeii. În acest caz, făptaşul trebuia să plătească cu viaţa.  Cuvântul pentru „nenorocire” în aceste versete înseamnă „accident fatal/mortal”.
6.    Pentru a rascumpara omul cazut in "nenorocire de moarte" (a se compara cu Exod 21:23), conform legii talionului, Fiul lui Dumnezeu trebuia sa isi dea la moarte doar trupul sau si sufletul?
a.      În Isaia 53:12, în mod corect este tradus cuvântul néfeš (obişnuit pentru suflet) cu „Sine Însuşi”, propria fiinţă/persoană, viaţa Sa (înţeleasă în întregime, trup-suflet).  Când Iisus a strigat „Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, acesta a fost strigătul „sufletului”, a cărui durere era mult mai mare decât cea trupească. De aceea a şi murit inexplicabil de repede, faţă de cum mureau cei crucificaţi: în câteva ore, în loc de 1-2 zile.
7.    Adam a pacatuit doar cu trupul sau si cu sufletul?
a.      Nu există păcat doar cu trupul. Trupul nu păcătuieşte, ci sufletul/persoana păcătuieşte în trup, folosindu-se de trup. Dar imaginea de suflet fără trup nu există în ebraica biblică.
_________________________________________________

A doua replică: 

Suflet sau sine?
Orice limbă are mai multe posibilităţi de a exprima acelaşi concept. Şi invers, acelaşi cuvânt, poate avea diverse conotaţii şi sensuri, uneori foarte diferite.  Să luăm exemple româneşti. Cuvântul „capră” se poate referi la
1.     un anumit animal (cu diversele specii şi rase, sălbatice şi domestice)
2.     figurat, persoană nedisciplinată şi libertină (în special femeie sau fată)
3.     un dispozitiv de bare de lemn care serveşte ca suport, de exemplu pentru tăierea lemnelor
4.     anumită poziţie aplecată luată de cineva, pentru ca altul să sară pe deasupra
5.     dispozitivul de la baza arcuşului
Pentru a exprima ideea de invidie, de exemplu, avem mai multe cuvinte: invidie, pizmă, gelozie, ciudă, pică, dâcă, necaz, ranchiună, pornire, pofidă, parapon, băsău, măraz, zăcăşeală, bănat, zavistie, boală. Se înţelege, că nu există sinonime perfecte, adică sensurile lor nu se suprapun total, ci doar în anumite cazuri, sau parţial. Şi fiecare din aceste cuvinte au şi alte sensuri, adesea mai comune. Dar aceasta este situaţia în toate limbile. Ebraica nu este diferită.
Google nu vă ajută să traduceţi sau să găsiţi echivalente în ebraica biblică. Ebraica la care face Google traducere este cea modernă, israeliană. Nici româna de astăzi nu este ca aceea de acum două sute de ani.
Pentru a spune în ebraică “sine însuşi” există mai multe posibiltăţi:
1.     folosirea pronumelui personal, anoki (ani) = eu însumi (chiar eu); atta = tu însuţi, att = tu însăţi; hu’ = el însuşi; hi’= ea însăşi etc.
2.     folosirea termenului nefeš : nafši (eu însumi, eu); nafšəkā (tu însuţi, tu), nafšô = el însuşi. Nu se traduce în acest caz „sufletul meu”, „sufletul tău” etc. Cazuri în care nefeš este sinele, avem în Is 46:2 (nafšām = ei înşişi / lit. „sufletul lor”); 1Sam 18:3; 20:17; Is 53:10; Os 9:4; Dt 21:14; Ier 34:16 etc.  Traducătorii nu traduc toţi la fel, dar acesta este sensul dat pentru aceste versete în dicţionarele de ebraică veche.
3.     folosirea termenului ᶜéṣem (éţem) = os; esenţă, chiar, însuşi (Gen 7:13; Ex 12:17; 24:10; Ez 40:1 etc.).
Ebraica modernă foloseşte ᶜéṣem (os) pentru a exprima „sinele”. Copiaţi acest cuvânt în motoarele de căutare: עצם şi faceţi întotdeauna traducere în engleză, nu în română, pentru că sistemele automate de traducere pentru limba română sunt încă rudimentare, pe când în engleză sunt destul de bine dezvoltate. Folosirea lui nefeš (suflet) în ebraica modernă diferă de uzul antic, biblic. Nu se mai foloseşte cu sensul de „sine”, ci cu sensul de viaţă biologică sau viaţă afectivă (spirit, suflet, minte). Lipsesc şi lalte sensuri (poftă, gâtlej, suflare, cadavru, etc.) care erau în uzul antic al limbii.
Trebuie să înţelegeţi un lucru elementar. Cuvintele nu sunt creaţii matematice, ele sunt creaţii ale uzului popular, ale comunităţii de vorbitori, şi sunt condiţionate cultural şi contextual. Acelaşi termen poate fi folosit în mai multe sensuri, de la un caz la altul, şi totodată se pot folosi mai multe cuvinte pentru a denumi aceeaşi realitate. Nu este o regulă pentru toate cuvintele, dar în foarte multe cazuri se întâmplă astfel. Îi place sau nu-i place lui Eminescu, nu poate fi tradus în altă limbă fără sacrificii. Traducerile trebuie să fie corecte, dar nu pot fi niciodată exacte, perfecte, oricât ne-am strădui, pentru că termenii străini şi cei româneşti sunt adesea ca nişte sinonime aproximative, nu există o echivalenţă perfectă a termenilor. Iar dacă vrei să traduci o poezie eşti obligat să sacrifici câte ceva, ca să iasă cât de cât frumos şi în cealaltă limbă.

 Viaţă sau suflet ? 
Cât priveşte traducerea lui nefeš ca viaţă, acesta este doar unul din sensurile posibile ale cuvântului. Trebuie să înţelegem că este o diferenţă între denotaţie şi sens. Denotaţiile sunt o colecţie a tuturor sensurilor luate de un termen în diverse contexte, aşa cum sunt expuse într-un dicţionar/lexicon. Sensul propriu-zis al unui cuvânt nu se determină alegând după preferinţă dintre aceste denotaţii, nici după statistică (cel mai frecvent sens), ci după context. În ce priveşte snesul contextual însă, este diferenţă între aprecierea unui specialist în domeniu (lingvist) şi un amator. Este normal să dăm prioritate lingviştilor (evrei şi neevrei) care au studiat limba de secole şi au ajuns la concluzii serioase şi unitare, cu excepţia unor cazuri în care încă există incertitudine. În cazul din Isaia 53 nefeš este considerat în dicţionare ca având sensul de SINE (s-a dat pe Sine). Dar desigur, că a traduce „Şi-a dat sufletul Său la moarte”, sau „Şi-a dat viaţa” sunt traduceri acceptabile şi echivalente, spun acelaşi lucru.
„Însă, nu am citit nicăieri în Biblie, că "viaţa" mănâncă, bea, cântă, laudă sau face altceva de genul acesta, aspecte pe care le poate face sufletul – conform Bibliei.”
Tocmai spuneam că termenul are doar în anumite locuri sensul de persoană, fiinţă (care mănâncă, bea, laudă etc.), dar în alte cazuri are sensul de viaţă, aşa cum v-am exemplificat altădată. Nici un cuvânt nu are toate sensurile din dicţionar într-un anumit loc dat. Fiecare cuvânt are un sens anume într-un context. Alte sensuri poate avea în altă parte, dar nu toate sensurile se potrivesc în acelaşi loc.  Rareori unele sensuri apropiate (conotaţii) s-ar potrivi într-un singur loc. Dar ca traducător ai oricum obligaţia de a alege, nu le poţi folosi pe toate.
În legătură cu exemplele pe care le-aţi dat (din Levitic 17:11 etc.) probabil şi eu aş traduce cu „suflet”, dar nu pentru că aşa este cel mai corect, ci pentru a ajuta pe cititor să înţeleagă natura sufletului despre care vorbeşte evreul antic. A traduce însă cu „viaţă” este însă cel mai exact. Care alt suflet s-ar afla în sânge? Sinele? Pofta? Suflarea? starea de spirit? Emoţiile? Viaţa este singurul suflet care se află în sânge. Şi acest lucru este un adevăr relativ, pentru că nu este mai multă viaţă (sau mai mult suflet) în sânge, decât în creier sau în splină.
De asemenea, există deosebire între viaţă ca o calitate a fiinţei (este vie, este în viaţă), şi viaţa în sens de trai, existenţă, timp, longevitate. În româneşte, viaţa mai înseamnă şi biosfera, totalitatea elementelor vii de pe planetă.
Pentru viaţa ca trai sau existenţă se foloseşte în ebraică ḥayyīm, dar pentru viaţa propriu-zisă se foloseşte cu precădere nefeš.   
Aşa că eu nu aş învinui pe nimeni de traducere preferenţială aici. Un traducător nu este chiar atât de constrâns de cuvinte. El este constrâns să înţeleagă ce vrea să spună textul. În rest, cum redă el ideea în româneşte, este o chestiune care ţine de stilul şi idealurile profesionale ale fiecăruia, precum şi de cine plăteşte proiectul. Mie nu-mi plac traducerile literale, de exemplu. Dar dacă m-aş angaja să fac o traducere literară, ar trebui s-o fac aşa, cât mai literală, ca să respect dorinţa sponsorului (sper că nu va fi cazul niciodată – sunt destule kitsch-uri literaliste).
Sfatul meu este să nu vă grăbiţi să confecţionaţi acum noi teorii lingvistice, deoarece peste ani veţi înţelege că aţi pierdut timpul – adică viaţa.  Dacă chiar vreţi să faceţi ceva serios, publicaţi-vă descoperirea într-o revistă de specialitate (lingvistică, nu teologică, fiindcă în teologie sunt adesea toate acceptate!). Şi când teoria va fi atât de respectată printre experţi încât să fie luată în discuţie în mod serios, atunci puteţi spune că n-aţi pierdut timpul. Dar eu zic că nu este cazul să reinventăm roata. Astea sunt lucruri care s-au rezolvat de mult la nivel ştiinţific / lingvistic. Doar la nivel popular nu se rezolvă uşor, din cauza lipsei de educaţie în domeniu a poporului, şi din cauza prejudecăţilor de un fel sau de altul.
Să auzim de bine.
__________________________________________________

A treia replică -- să nu fie tot degeaba !

Cu privire la subiectul néfeš, cred că nu m-aţi înţeles.
Contextul unui cuvânt este în primul rând expresia din care acesta face parte, propoziţia în care se găseşte. Faptul că într-un context relativ apropiat (în câteva versete) se foloseşte un anumit termen, nu înseamnă că obligatoriu el trebuie să aibă acelaşi sens peste tot, deşi aşa ni s-ar părea normal.

De exemplu, termenul ebraic מַרְאֶה mar'ê are următoarele sensuri şi conotaţii: 
1. înfăţişare, chip, privire/vedere (Gen 2:9; 26:7; Ecl 11:9 etc.);  
2. arătare, fenomen, apariţie (Ex 3:3;  24:17)
3. pe faţă, faţă în faţă, vizibil (Nu 12:8)
4. vedenie, viziune profetică (Dan 8:16) 
5. profeţie rostită, revelaţie, mesaj profetic. (1Sam 3:15; Da 9:23)

În Daniel 8 se folosesc apropiat mai multe din aceste sensuri. De exemplu, în v. 15 are sensul de "înfăţişare" (faţa lui Gabriel). În v. 16 are sensul de viziune profetică şi se referă la întreaga viziune cu berbecul, ţapul şi coarnele lor, şi toată profeţia, aşa cum rezultă din explicaţiile ulterioare ale îngerului. În v. 26 are sensul de profeţie rostită (mesaj profetic) şi se referă la rostirea (auzirea cerească) din v. 13-14. În v. 27 poate avea sensul restrâns din versetul anterior, sau se referă la întreaga viziune, cu tot ce conţinea ea.

JT „Categoric nu aveti dreptate. Atat timp cat intr-un text apare un cuvant care are corespondent bine stabilit in limba romana, el nu poate fi substituit."

Tocmai asta este problema, că termenul ebraic în discuţie, néfeš nu are UN corespondent bine stabilit în limba română. Suflet este un termen popular, contaminat şi el de diferite uzanţe, care nu sunt toate realiste. De exemplu, sufletul ca spirit nemuritor, nu are legătură cu realitatea, ci este un concept filozofic şi mitologic. Limba română îl foloseşte în acest sens. Dar ebraica biblică nu foloseşte acest sens. 

Când în Isaia 53 este folosit termenul néfeš, contextul indică ce conotaţie are: în v. 10 se spune textual / literalmente: "dacă néfeš-ul Său Se va pune/da ca jertfă pentru vină".... În acest caz, termenul înlocuieşte pronumele „Însuşi". Este o exprimare convenţională, populară, ca atunci când în româneşte zicem „domnia sa" în loc de „el". Întrucât néfeš are şi sensul de persoană/fiinţă,  persoana Sa / fiinţa Sa înseamnă nimic altceva decât El Însuşi, ca întreg. Sufletul nu poate însemna aici ceea ce înseamnă în religiile populare, „spiritul nemuritor", conştiinţa descarnată, fantoma, deoarece este vorba de ceva care se dă la moarte. Ar fi ciudat să-ţi dai la moarte numai sufletul. Cu trupul ce faci? 

În v. 11, acelaşi termen este folosit fie cu sens de pronume, fie ca psihic, fie ca dorinţă. Este dificil de spus, deoarece contextul este neclar (corupt scribal), există mai multe variante posibile.

În v. 12 „Şi-a vărsat sufletul la moarte" este o expresie echivalentă cu "S-a dat pe Sine Însuşi", „Şi-a dat viaţa". 

JT „Si mie imi place lingvistica si cunosc fenomenul."

Lingvistica este o disciplină complexă, care cere mulţi ani de studiu, nu poate fi tratată ca pe un fenomen unde, cu puţină intuiţie şi fler, îi batem pe savanţi. Lingvistica nu ţine de o teologie anume, este o ştiinţă separată, de care mulţi teologi se folosesc pentru a-şi împodobi scrierile, de multe ori în mod diletant sau abuziv. La nivel popular, lucrurile stau şi mai prost. 

JT „Dar chiar si in acest context, cuvintele trebuie traduse la fel si eventual la o nota de subsol trebuie explicat sensul, daca e cazul, deoarece contextul e lamuritor in majoritatea cazurilor..."

Asta pentru cine vrea să facă o traducere literală. Dar traducerile literare nu sunt cu adevărat profesionale, ele pornesc de la premiza inspiraţiei verbale a autorilor şi pun accentul pe sfinţenia unui uz semantic consecvent  al cuvintelor -- echivalenţa verbală. Nu zic că este rea o asemenea traducere, dar aşa ceva există, nu mai trebuie căutat. Şi în nici un caz, traducerea literală nu este traducere ideală. Dacă vreţi, totuşi, o traducere literală, urmăriţi vă rog, în Biblia GBV Bucureşti 2001 (Traducerea Literală Nouă) capitolul Isaia 53, unde aveţi peste tot tradus "suflet". De ce e mai literal să traduci peste tot cu "suflet" decât cu "viaţă" sau "persoană" etc. nu ştiu. Dar aceasta înseamnă o traducere şcolărească, plecând de la premiza că un cuvânt trebuie să aibă un singur sens legitim, iar celelalte sunt false. Asta nu este ştiinţă, este conspiranoia. O Biblie o accept aşa cum este, fiindcă nu mă pot certa cu ea. Dar un om care vrea să facă legi limbii, cum ar trebui să funcţioneze, înseamnă că ori nu ştie pe ce lume se află, ori crede că limbile Bibliei sunt picate din cer.

Verificaţi însă aceste texte şi în diverse traduceri seioase moderne, nu doar în traduceri literale, care au o filozofie îngustă, neştiinţifică. Adesea, termenul nefeş face parte dintr-o expresie, iar într-o expresie nu se traduc termenii fiecare, ci expresia în întregime. De exemplu, „a da ortul popii" are sensul de a muri, chiar dacă nu mai folosim astăzi cuvântul ort şi nici nu-i mai înţelegem sensul. Dacă un neamţ ia în mână un dicţionar românesc ca să traducă expresia "a dat colţul", va afla mai întâi ce înseamnă "a dat" (de la verbul "a da"), apoi subst. definit "colţ". Va găsi că "a da" se foloseşte în mai multe cazuri şi sensuri, de a semenea şi "colţ". Probabil, dacă dicţionarul nu este complet şi nu are expresisi, ci numai cuvinte, se va gândi la sensurile care statistic sunt cele mai frecvente: colţul camerei, colţ de pâine, colţul străzii, colţ (dinte ascuţit, canin), etc. Care din astea poate fi dat, va gândi el? Se va gândi probabil la colţul de pâine. Dar cu siguranţă, contextul vorbeşte despre altceva. Indiferent însă dacă pricepe că "a da" se foloseşte şi cu sensul de a schimba direcţia, a coti, sau dacă pricepe că este vorba de colţul străzii şi nu alt colţ, el trebuie să ştie că sensul expresiei este figurat, metaforic, de origine populară şi înseamnă "a muri" (în vorbire glumeaţă), pornind de la imaginea unuia care dispare brusc, la colţul străzii, fiindcă şi-a schimbat direcţia. La fel este şi cu uzul termenului nefeş (al cărui sens de bază este gâtlej > suflare), atunci când se foloseşte în expresii. A-şi da sufletul, a scoate sufletul cuiva, toate acestea trimit la ideea de moarte şi implicit arată că moartea este echivalentă cu "ultima suflare". Sufletul nu este elementul conştient în acest caz, ci viaţa descrisă metaforic ca respiraţie. 

„Nu-mi vei lăsa nefeşul în Şeol" (Ps 16:9) înseamnă „nu mă vei lăsa să mor" (să nu ajung în sălaşul mitologic al morţilor – „tărâmul celălalt”). În FA 2:27 citatul este reinterpretat în favoarea învierii. Dar acolo se foloseşte echivalentul grecesc psyché şi nu pneuma, cum aţi scris Dvs. 

În concluzie, dragă domnule Ionică, nu este vorba aici de sinceritate sau de onestitate, ci de profesionalism, mai mult sau mai puţin. Nu vă suspectez de nesinceritate, aşa cum suspectaţi Dvs. pe toţi cei care nu traduc după normele pe care credeţi că tocmai le-aţi descoperit. Chiar dacă aş admite că Dvs aveţi dreptate, problema nu ţine de onestitate aici, ci numai de expertiză. Adesea traducătorii cei mai buni aleg între mai multe variante posibilă una singură, iar restul le pun la subsol, dacă trebuie, deoserece nu este întotdeauna foarte clar ce nuanţă a intenţionat autorul. Dar indiferent de nuanţă, sensul general trebuie să fie respectat. Traducerea lui néfeš cu „suflet” este doar o posibilitate. „Sufletul" (psihicul) poate fi exprimat prin diverse cuvinte în ebraică şi multe din ele nu se potrivesc cu uzul românesc (e.g. rărunchi [Ps 7:9], măruntaie [Ier 4:19], oase [Ps 51:8]), în timp ce altele se potrivesc parţial (e.g. inimă [Ps 84:2], suflare/duh [Ps 143:4], suflet [Ps 42:6]).    

JT „Aceasta stereotipie care sustine ca nu exista nici o diferenta de sens ci doar de forma intre viata, suflet si duh si prin urmare aceste cuvinte pot fi inter-schimbabile dupa bunul nostru plact si gust, o arunc in lada de gunoi a lingvisticii."

Nu m-aţi înţeles de loc. Dvs confundaţi aici teologia cu semantica termenilor. Cele două sunt teritorii cu totul separate. Eu m-am referit la sensul cuvintelor ebraice, nu la conceptele religioase sau filozofice despre viaţă, suflet şi duh. Adevărul este că şi în limba română, viaţa, sufletul şi duhul sunt cuvinte al căror sens este dat de uzul popular al majorităţii vorbitorilor, şi nu de o presupusă definiţie biblică sau ştiinţifică. Ne place sau nu, adevărul este că termenii au sensul/sensurile pe care vorbitorii le-au dat de-a lungul timpului şi acele sensuri se păstrează mai mult sau mai puţin timp, de la caz la caz. Sensul cuvintelor nu vine din cer, ci de pe pământ, aşa că trebuie căutat pe pământ. Suflet este un termen românesc (vechi, latin: *sufflitus = suflare, suflu), dar duh este mai recent (de vreo 1000 de ani, luat de la slavoni şi are acelaşi sens, de suflare, suflet), iar spirit este şi mai nou, împrumutat din Occident (având la origine, în latină, sensul de suflare, suflet).  

Dacă credeţi că vă ajută cu ceva ceea ce v-am scris, bine. Dacă nu, vă rog nu mă mai întrebaţi nimic. 

sâmbătă, 30 august 2014

Paște şi caprele Mele!

Nu este deloc o glumă. Probabil v-aţi întâlnit şi dumneavoastră cu acel păstor duhovnicesc care, sătul de spiritele neliniştite din parohie, îşi ia o distanţă respectabilă, justificându-se cu textul „Paște oile Mele!”. Adică nu caprele.

În spiritualitatea ovină, capra este considerată ca având anumite graţii negative: mănâncă de sus, nu de jos, este mereu cu coada pe sus, sare masa şi casa, nu stă cuminte în turmă, exasperându-şi ciobanul.

Dar adevărul este destul de diferit. Dacă ar fi într-adevăr rele caprele, nimeni nu le-ar mai ţine în turmă. Capra dă mai mult lapte decât oaia şi, chiar dacă are un sânge mai fierbinte, nu are nimic drăcesc. De altfel, turmele din timpurile biblice conţineau oi şi capre. Cele două genuri din subfamilia caprinelor (oaia şi capra) erau practic considerate echivalente. Deşi ebraica biblică are destule cuvinte prin care distinge oaia de capră (oaie = rāḥēl, kébeś, kéśeb, kiśbā;; capră = ᶜēz, śəᶜīrā), termenii cei mai obişnuiţi erau aceia care nu făceau această distincţie. Termenul śê, care este de obicei tradus „miel”, indică orice exemplar din turmă – oaie sau capră: śê-kəbāśīm („miel de oi”) şi śê-izzīm („miel de capre”). Mai mult, deşi toate au forme de plural distincte, cel mai obişnuit plural care se foloseşte este unul neregulat şi inclusiv: ṣôʾn, care a fost tradus de obicei cu „oi”, deşi cuprinde în realitate şi pe capre.

Capra şi oaia erau echivalente ca jertfă (Lev 5:6), capra fiind chiar menţionată în mod special (Num 15:27), iar mielul de Paști era la fel de bine şi ied (Ex 12:5). Îndemnul pastoral dat lui Petru în Ioan 21 este scris în greacă, unde termenul probata avea acelaşi sens inclusiv la origine. Dar Iisus vorbea cu ucenii în dialectul iudeo-aramaic, în care termenul  ᶜān, corespunde sigur termenului ebraic ṣôʾn (oi şi capre, turmă).

Pilda din Matei 25 este singura în care caprele apar ca simbol negativ. În rest, capra este un echivalent al oii, are aceleaşi „drepturi” şi aceeaşi valoare. Prin urmare, dragul meu ciobănaş, nu scapi de datoria de a alerga după capre, dacă ţi-ai ales profesia asta. Caprele îţi scot sufletul uneori, dar şi ele au suflet. De pierdut sau de salvat. Şi îmi place să cred că cel mai probabil oaia pierdută din parabolă era o capră, pentru că această creatură neliniştită se aventurează mai departe decât ar dori păstorul şi are mai multe şanse de a se pierde.

Mă doare sufletul că misiunea pastorală, care este cea mai nobilă, a căzut în dizgraţia unora şi este tratată ca o profesie comodă, în care idealul este să nu apară probleme în parohie – iarăşi caprele. Dacă e linişte şi pace, ciobănaşul poate fluiera liniştit. Trăim timpuri cum n-au fost niciodată în istoria lumii, enoriaşii (şi în special tinerii) sunt provocaţi din toate părţile de informaţii şi tentaţii tot mai fierbinţi. Unii alunecă în dezamăgiri, depresii, descurajări, plictis mortal şi necredinţă, iar ciobănaşul nu ştie ce se întâmplă.

Până la urmă, se pare că adevărata problemă a unei turme ar putea fi ciobănaşul. Pe bune. El a fost învăţat să pască oile cuminţi, nu caprele fierbinţi. Şi a fost de asemenea învăţat să fie păstorit de cineva, la rândul său. Acum este singur cu turma pe ponoare şi când o capră se abate, ciobănaşul oboseşte doar la gândul că ar trebui să alerge după ea prin spini. Le-a administrat el caprelor câteva toiege, dar lucrul rău nu se schimbă; parcă au devenit mai răzvrătite.

Ce poţi face în acest caz? Unii au auzit de rugăciune şi de dragoste, unii a auzit chiar de sacrificiu, dar este şi câte unul care ştie doar să doinească din caval sau din frunză. Ca atare, se aşează jos înciudat şi cântă pastorala lui Zaharia (11:9):
„Nu vă mai pot paşte! Cea care are să moară, să moară, cea care are să piară să piară, iar cele care mai rămân, să se mănânce unele pe altele!”


Pilda aceasta nu are încheiere, pentru că îi este dat ciobănaşului s-o încheie cum pofteşte.