miercuri, 28 ianuarie 2015

Replică în re major lui S.Ch.Olaru


     

Răspuns la un email, în urma vizionării predicii de la Viena: "Timpul sfârşitului" 

Dragă prietene 

Sunt încântat de stilul tău şi de poziţia ta teologică echilibrată şi tot mai matură.
Afirmaţii ca aceea făcută de WV sunt stridente în lumea noastră astăzi. Dependenţa spirituală de formule alarmiste de orice gen este neavenită. Totuşi, întreţinerea unei credinţe de felul acesta nu mi se pare periculoasă, nici deplasată, atât în contextul Scripturii, cât şi în contextul istoriei noastre adventiste. Eu nu m-aş îngrijora atât de mult pentru cineva care pariază pe capul său că Domnul va veni în generaţia aceasta, când Însuşi Domnul S-a adresat astfel generaţiei Sale (dar fără pariu), sau Ellen White şi pionierii noştri au fost siguri că aceea este ultima generaţie – inclusiv cu confirmări cereşti: „îngerul mi-a zis!” etc.
Este adevărat că dependenţa de alarme, în ce priveşte pregătirea, ţine de copilăria credinţei. Dar întotdeauna vor fi oameni în acest stadiu şi cu această nevoie. Ei greşesc astfel, dar nu păcătuiesc cu nimic.          
Când am afirmat că „am obosit să interpretez forțat anumite lucruri…”, m-am referit la experienţa mea de exeget privit ca excentric, sau cu condescendenţă, şi în acest caz, la cuvintele lui Iisus. Exegeza noastră tradiţională (împărtăşită chiar şi de E G White) la textele din Mat 16:28; 24:34 şi la altele asemănătoare este o pioasă fentare a textului, pentru a nu ajunge la concluzia că Iisus S-ar fi putut înşela. Şi într-adevăr, Iisus nu S-a înşelat, aşa cum a înţeles Albert Schweitzer, dar este adevărat că El a promis foarte clar, solemn şi hotărât revenirea Sa în aceeaşi generaţie, şi totuşi nu s-a realizat. Dacă nu vedem clar această chestiune, nu putem face un pas mai departe, ca să discutăm cauzele.
Din punctul meu de vedere, oricine înţelege corect acest principiu, vede pregătirea mai urgentă decât Parusia şi este întotdeauna în priză (dar nu la reţeaua alarmiştilor), în aşa fel încât nu-l abate nici glasul robului care are prea mult la dispoziţie, nici ţipătul alarmistului.  
„Forțarea pe care o fac ei nu le trădează o răutate, ci cel mai probabil o sinceritate. Dar pe termen lung nu va fi constructivă.”
Asta, dacă termenul real va fi cu adevărat lung. Mai lung decât o generaţie nu poate fi, pentru că închidem ochii la timp. Dar mi se pare interesant că închidem ochii şi faţă de cei 2000 ani trecuţi. Interpretarea istoriei în cheia promisiunii din Mat 16:28; 24:34 este poate cea mai serioasă provocare, cu caracter practic, spiritual, misiologic etc. Noi am obişnuit să interpretăm totul doar în cheie apocaliptică, de aceea tot căutăm semne oriunde, dar nu în noi şi printre noi. Propunerea mea este că, în timp ce avem nevoie de exegeză apocaliptică mai responsabilă şi progresistă (fără a nega drumul pe care Dumnezeu ne-a călăuzit), trebuie să respectăm declaraţiile biblice referitoare la promisiunile lui Iisus şi percepţia corectă a apostolilor.
Legat de grăbirea venirii Domnului, mă tem că facem o teologie pe o bucățică de verset, un cuvânt, care apare doar aici.
Să nu uităm că şi în Daniel 8:14 teologizăm pe un hapax. Dar nu aceasta este problema. Dacă cuvântul este corect tradus şi mesajul textului este în armonie cu ce învaţă Biblia, este acceptabil pentru credinţă. Dacă am aprecia statistic reflectarea clară a doctrinei Trinităţii într-un verset biblic, în afară de Matei 28:19 nu prea găseşti altceva. Asta pentru cei ce vor proof-texte şi, în special, după metoda clasică: să fie doi sau trei martori, după Legea lui Moise. Ca şi cum ar fi vorba de declaraţii strict omeneşti. Dimpotrivă, dacă vrei să mă joc cu obiecţia ta, aş răspunde: „o dată a vorbit Dumnezeu şi de două ori am auzit!” (Ps 62:11).  
Da, ştiu că unii dintre teologii noştri, ca şi unii traducători moderni preferă să traducă termenul σπεύδοντας cu „grăbindu-ne”. Verbul σπεύδω poate fi într-adevăr şi intranzitiv (ca în LXX la 1Sam 23:27; Pr 28:22; Ecl 5:1/2), dar în 2 Petru 3:12 nu poate fi decât tranzitiv, pentru că este urmat de un obiect (complement) direct, exprimat printr-un substantiv în acuzativ: τὴν παρουσίαν (Parusía, Adventul).
Lexicoanele menţionează cazul din 2Petru 3 ca singura ilustraţiei în care verbul acesta este tranzitiv, deşi (din motive teologice, dar şi cu oarecare bază lingvistică), ele propun şi o citire intranzitivă în acelaşi timp:
  • ·         Friberg: (2) transitively urge on, be eager for, cause to happen soon (2P 3.12)
  • ·         UBS:  …  ; trans. hasten or strive for (2 Pe 3.12) 
  • ·         LSJ:  I. trans. to set a-going, to urge on, hasten, quicken, Hom., etc.:-also, to seek eagerly, strive after, Theogn.; promote zealously, to press or urge on, Soph., etc.; so in Med., Aesch.:-Pass., to be urged on, Hdt.
  • ·         Thayers: 2. to desire earnestly:  τί, 2 Pet. 3:12; (Isa. 16:5; examples from Greek authors are given by Passow, under the word, 2 vol. ii., p. 1501; (Liddell and Scott, under the word, II.)).*
  • ·         Gingrich: —2. trans. hasten or strive for 2 Pt 3:12.

 Există însă raţiuni sintactice şi contextuale pentru care sensul intenţionat de autor trebuie să fi fost acela strict tranzitiv, de „a grăbi/a face să vină mai repede”. Parusia din text este obiectul a două predicate. Şi dacă primul predicat este tranzitiv (aşteptând CEVA), atunci şi al doilea ar trebui să fie tranzitiv (grăbind CEVA), întrucât ele sunt imediat succesive. Apoi teologia capitolului, care vorbeşte despre o întârziere ironizată şi despre un efect binecuvântat al întârzierii avea nevoie de o echilibrarea adusă de verbul „grăbind [Parusia]”. Altfel, cum ar fi justificat Petru obiecţiile batjocoritorilor? Ei fac referire la „făgăduinţa venirii Lui”, aşa cum a fost crezută de prima generaţie creştină, şi subliniază că Biserica a fost înşelată în aşteptările ei. Petru argumentează că şi această întârziere a fost spre mântuirea altora, deci este un lucru bun. Dar nu explică de ce a mai promis Iisus că vine în prima generaţie, dacă avea de gând să mântuiască toate generaţiile viitoare posibile –oricum, nu s-ar ajunge la un sfârşit. Introducând conceptul „a grăbi [Parusia]”, el subliniază astfel că o cauză a întârzierii este chiar necredinţa şi dorinţa de a trăi „după poftele lor”, şi lipsa de interes pentru a grăbi timpul, prin ceea ce el propune în versetele următoare.  
Mai mult, Petru foloseşte o altă formă a verbului (σπουδάζω – σπουδάσατε) când doreşte sensul intranzitiv (a se grăbi – grăbiţi-vă, siliţi-vă, zoriţi), vezi. 2Petru 1:10, 15; 3:14).
Dar această doctrină nu este bazată doar pe acest text, de fapt. Principiul însuşi al profeţiilor (cf. Ieremia 18) este la baza întregii problematici, şi este foarte bine ilustrat în Biblie. Faptul că Iisus a avut aceeaşi înţelegere rezultă din paradoxul pe care-l întâlnim în Matei 24:14, 33-34. Faţă în faţă stau două afirmaţii clare. În ultima, Iisus promite solemn că toate evenimentele prezise atunci, culminând cu Parusia, se vor împlini în aceeaşi generaţie (deşi numai parte din ele s-a împlinit atunci), iar în prima, Iisus promite solemn că sfârşitul nu va veni, până când „Evanghelia aceasta a Împărăţiei” nu va fi predicată spre mărturie tuturor neamurilor (păgânilor), adică celor care nu o cunosc.
Personal cred că pot să aștept un eveniment și să-l și grăbesc. Dar doar dacă este, cât de cât, și în puterile mele.
De acord. De altfel, oricât s-ar grăbi un individ să facă voia lui Dumnezeu, împlinirea făgăduinţei la timpul ideal nu depinde numai de el. Iisus cu siguranţă Şi-a făcut datoria cu asupra de măsură, dar aceasta nu a făcut ca promisiunea să se realizeze în timpul acelei generaţii. Iisus a vorbit celor 12, reprezentanţilor Bisericii Sale, nu unui individ. Dar este adevărat că fiecare contribuie, chiar şi cu o idee, cu o mărturisire, cu o rugăciune, cu o consacrare, cu pasiunea pentru mântuirea altora etc. Mai mult decât orice, cred că grăbirea venirii Domnului va avea loc atunci când Biserica va lua în serios, atât micile trimiteri din cei 3 ½  ani, cât şi marea trimitere din Matei 28, precum şi „negraba” din Fapte 1. 2Petru vine cu un accent pus pe pregătirea caracterului creştin.
Desigur, avem tendinţa să privim la modelul primei generaţii creştine şi să zicem: Dacă nici ei n-au mai împlinit condiţiile, atunci cine şi când le va împlini? Mai întâi, eu cred că noi avem tendinţa de a idealiza totul în legătură cu acea generaţie, care avea totuşi destule imperfecţiuni şi nu toţi erau neapărat plini de Duhul şi de zel misionar.  Bisericile erau bântuite şi de păcate şi tulburări, ba chiar de erezii grave, şi nu trebuie să presupunem că epistolele au rezolvat absolut totul. Dimpotrivă, citind ultimele epistole (ale lui Ioan, şi apoi ale lui Iisus din Apocalipsă) înţelegem că răul a continuat să-şi facă lucrarea în Biserică. Citind Epistola către Evrei aflăm în ce pericol spiritual (de apostazie şi pierzare) erau iudeo-creştinii, care formau grosul Bisericii de atunci, pionieratul creştinismului. Mai mult, suspectez că atunci când Iisus a promis că va veni în aceeaşi generaţie, El încă aştepta ca o majoritate a iudeilor din ţară şi diaspora să primească Evanghelia. Eu nu cred că atunci când Iisus vorbea evreilor despre „staulul acesta” se referea la Biserica Sa, ca şi cum mesajul său principal ar fi fost părăsirea iudaismului, cu templul, sinagogile şi sistemul lui. Dimpotrivă, El Se gândea cel mai probabil la împlinirea profeţiilor care spuneau că şi neevreii vor veni la acelaşi templu şi vor accepta acelaşi sistem (Isaia 2 etc.). Iisus nu a dorit să construiască ceva pe ruinele iudaismului, ci să restaureze şi să upgradeze împărăţia Sa, pe vechile temelii ale legământului veşnic, pe care El Însuşi le aşezase în iudaism, făcând din acesta staulul cel adevărat. Şi a dorit să aibă nu 12 şi 70 de apostoli, ci 12×12000 şi 70×7×1000.
Prima Biserică a alunecat de la principiul harismatismului apostolic (Duhul dă daruri, noi trebuie să le descoperim şi să le punem în uz şi să le sporim spre creşterea Bisericii), la principiul episcopatului monarhic al celui de-al doilea secol (mai puţin cu darurile şi mai mult cu supunerea faţă de episcop ca de Christos). Camera de sus a fost astfel desfiinţată sau transformată în muzeu.
Dar ori de câte ori au întrebat ei concret, Domnul S-a eschivat elegant, spunându-le că sunt chestiuni peste capul lor.”
Nu-mi amintesc mai mult de un singur caz, la care te-ai putea referi, cel din Faptele 1. Dar acolo, Iisus nu Se referă în mod explicit la Parusie, a;a cum o înţelegem noi, ci la „restaurarea împărăţiei lui Israel”, a regatului Davidic. De aceea a răspuns Iisus că aceasta nu era treaba lor. Probabil că în mintea lor, revenirea lui Iisus şi restaurarea împărăţiei se confundau. Împărăţia lui Israel era însă un concept al legământului iudaic, cu destule elemente condiţionate (după profeţii, trebuia să se fi realizat deja după exil) şi cu sens precis politic. Parusia, pe de altă parte, nu este un concept politic, ci ea invadează lumea de sus în jos, distrugând pe mulţi şi salvând puţini. Când ei au întrebat „în vremea aceasta ai de gând?”, erau ultimele clipe ale lui Iisus pe pământ. Nu ştiu dacă ei erau informaţi că El Se va înălţa din mijlocul lor cu ocazia aceea, sau dacă a fost o surpriză care să întărească cele spuse. În orice caz, discuţia pe tema aceasta nu putea contrazice ceea ce Iisus promisese solemn. Refuz să interpretez un text clar (fie şi incomod) în lumina altui text, care să-l contrazică pe primul, privindu-l de sus. Este absolut necesar să citim cuvintele lui Iisus aşa cum a dorit El să fie înţelese, fără a asuma contradicţii inutile. Baptiştii (şi chiar unii adventişti) citează acelaşi pasaj pentru a arăta că preocuparea cu cronologia apocaliptică este un amestec nepermis în lucrurile lui Dumnezeu şi vizează în mod special pe adventişti, care cred că din generaţia 1979-1844 se află în timpul sfârşitului, sau că judecata deja a început.
Chiar dacă ucenicii au crezut că vine curând, e clar că Domnul știa că nu va veni.
Afirmaţia ta presupune că El ar fi ştiut sigur când va veni, prin urmare nu putea încuraja pe alţii să creadă că va veni în acea generaţie. Dar pasajul următor spune clar că „nici Fiul” nu ştia ziua aceea. Sau poate îţi imaginezi că I s-a descoperit doar epoca, secolul, nu şi ziua şi luna? Greu de presupus. Orice am spune însă, Iisus Şi-a trăit viaţa pământească în conştiinţă umană, cu limitările ei specifice. Tot ce ştia diferit de alţi oameni şi diferit de profeţi era prin descoperire specială de la Dumnezeu. Mai mult nu avea cum să ştie. Ca Dumnezeu, El era atotştiutor, nu avea nevoie să-L înveţe nimeni. Însă nu în conştiiţnă divină a trăit El pe pământ. Dacă ar fi fost aşa, toate încercările, ispitele etc. ar fi fost teatru, nu viaţă umană reală. Tot ce este legat de natura şi experinţa lui Iisus este învăţluit în paradox, aşa că nu voi insista mult. Dar chiar dacă prespunem că Iisus ar fi ştiut absolut totul cu privire la viitor, şi anume din propria Sa minte divină, nu cred că raţionamentul pe care l-ai invocat ar duce acolo unde se doreşte. Ştii de ce? Pentru că Dumnezeu (probabil Însuşi Christosul pre-existent) în VT face de asemenea lui Israel promisiuni ideale despre care ştia că nu se vor împlini. Una din ele este descrierea detaliată a noului templu postexilic în cartea lui Ezechel (40-48). Pierdere de vreme? Eu zic că merită să învăţăm ceva şi din „eşecurile lui Dumnezeu”, ca să ajungem să ni le asumăm. Altfel, mai batem odată pasul pe loc, cel puţin teologic.
Iar dacă ei au continuat să afirme că e aproape, că e chiar la uși, înseamnă doar că asta și-au dorit, asta au dedus, asta au crezut, dar nu că asta le-a spus Domnul!
Păi hai să recitim ce le-a spus exact Domnul. Eu cred că le-a spus tot ce era necesar. Unele lucuri le-a spus clar, fiindcă erau ideale, altele le-a spus în formă acoperită, fiind oarecum secundare.
Nu știu de unul care să fi argumentat cu ‘Domnul mi-a zis asta’…”
De câte ori afirmă scriitorii NT “Domnul mi-a zis asta”, cu privire la oricare alt subiect? Petru, totuşi, face aluzie la promisiunea rostită de Iisus, când aduce ca mărturie ce I s-a arătat (2Pet 1:16-21). Foarte probabil la acel episod fac referire şi creştinii batjocoritori (următoarea generaţie), când se referă la făgăduinţa venirii Lui (3:4). Dar Ioan face clar în Apocalipsă această chestiune: nu se referă la promisiunea lui Iisus din Evanghelii, ci la o confirmare a ei primită de la Iisus în viziune: “Eu vin curând / repede (ταχύ)” (3:11; 22:7, 12, 20). „Repede” nu poate însemna în secole sau milenii. Refuz să cred că Dumnezeu vorbeşte oamenilor folosind raportarea Sa proprie la timp. Dumnezeu în Scripturi este întotdeauna antropomorfic şi antropopatic. A spune că repede este o noţiune foarte largă, deoarece este percepţia Dumnezeului etern, înseamnă a crea o breşă pentru orice fel de percepţie divină imaginată de exeget.  
Între Dumnezeu și om voi paria mereu că omul se înșală, iar Dumnezeu nu, că omul calcă legământul (condițiile), iar Dumnezeu nu.
Drept ai judecat. Nu eşti departe de Împărăţie.
Avem o chemare, Dumnezeu așteaptă de la noi o implicare, dar nu se bazează exclusiv pe noi.
Sunt sigur că se bazează exclusiv pe Duhul Său, dar acest Duh nu are pe altcineva pe care să Se bazeze, decât pe oameni şi pe îngeri. Cum îngerilor li s-a încredinţat o armă auxiliară în acest război şi nu chiar prima linie, şi cum Duhul preferă să lucreze prin oameni, aceasta fiind calea cea mai eficientă în condiţiile date (pentru că şi spiritele rele fac la fel), este evident că depinde destul de mult şi de Biserică. Dacă poporul lui Dumnezeu înseamnă doar adventişti sau şi alţi credincioşi, aceasta este o altă problemă, care ar lărgi discuţia despre condiţionalitate. Mai mult, există şi aspectul negativ şi tragic al acestei condiţionalităţi: când nelegiuirea amoriţilor ajunge la culme, când păcatele Babilonului ajung până la cer. Dar cele două aspecte se intercondiţionează. Pregătirea Bisericii ar face loc Duhului Sfânt, ca să preia conducerea misiunii. Acest lucru, pe care Satan speră să-l împiedice, ar trezi toată ura şi forţele celui rău, noul totalitarism pe care-l aşteptăm de la Apocalips 13. În alt scenariu (confirmat de E G White), tocmai persecuţia aduce ultimul val al cernerii, măturând pe mulţi din Biserică şi pregătind pe cei rămaşi pentru a primi Duhul (ploaia târzie) şi a suna ultima avertizare. Atunci “lucrarea pe care nu a făcut-o Biserica în timp de pace şi prosperitate (fiindcă n-a vrut s-au n-a putut), o va face în împrejurările cele mai descurajatoare şi mai ameninţătoare.” Persecuţia va lua amploare globală, mergând pe urmele ultimei avertizări, şi inspirată de “Christosul” popular care între timp îşi va fi făcut parusia lui în lume, pe faţă, confirmând autoritatea antihristului istoric şi deciziile bisericilor populare din statele „creştine”. Aceasta va acutiza conflictul, care va cuprinde în scurt timp şi populaţiile necreştine, unde oamenii vor fi siliţi de evidenţă să accepte creştinismul popular al Christosului vizibil, sau convinşi de Scriptură şi de Duhul (inclusiv de minuni ale puterii Lui), ca să respingă cultul Fiarei şi să se închine Mielului. Astfel lumea întreagă va fi polarizată. Mulţi vor fi ucişi între timp, dar foarte mulţi credincioşi vor rămâne în viaţă, fie în locuri retrase, fie ca deţinuţi, în lagăre speciale.
Aiurez? Cam asta se întâmplă când intervine Dumnezeu în forţă.

Te înţeleg ce simţi când vorbeşti despre tinerii de la GYC, IMPACT etc. Sunt tineri şi în mod natural, neexperimentaţi, care pun mai mult preţ pe entuziasm, decât pe cercetare. Dar asta este şi frumuseţea vârstei. Aşa a început şi Biserica noastră. Nu ne putem aştepta de la ei să aibă o atitudine matură. Însă eu nu văd nici o nenoricire în aceea că ei cred că acum este timpul sau aceasta este generaţia. Aceasta este dreapta credinţă dintotdeauna. Doar trebuie înţelese condiţiile. Sunt convins că dacă ai avea un copil de vârsta GYC, ştiind câte provocări teribile există în lumea aceasta, ai fi mai bucuros să-l vezi intrat până şi într-o sectă AZS mai ciudată, cum ar fi a lui Gili sau a lui Stump, doar să fie „în credinţă”, decât să ajungă nu ştiu ce mare geniu salvator al culturii acestei lumi, departe de Dumnezeu. Cel puţin, eu aşa aş judeca. 
La vârsta lor şi eu am fost la fel şi nu-mi pare rău de nimic. Chiar şi înclinaţiile uşor fanatice pe care le aveam erau boli ale copilăriei care trebuiau făcute la timp, ca să nu le fac astăzi.
Nu te plânge că tinerii vor fi dezamăgiţi. Fiecare dintre noi am suferit dezamăgiri în domeniul religios şi probabil este nevoie de acestea, ca să nu rămânem copii la minte.
Mi-a plăcut anecdota cu DG şi DB. Faină de tot. Mulţumesc şi pentru adresa blogului tău. Tocmai am intrat pe acolo. I am proud of you.

duminică, 28 septembrie 2014

Mai bun sfârşitul?!”

Curs şi seminar de apocaliptică biblică în 18 lecţii, între 11 oct. – 7 dec. 2014), cu Lect. univ. Florin Lăiu. Ocazia la care oamenii viitorului nu-şi pot permite să lipsească.

 Florin Lăiu este lector universitar în teologie biblică la Institutul Adventist din Cernica, unde a predat timp de aproape 20 de ani limbi biblice, exegeză biblică şi apocaliptică biblică, având o experienţă de 40 de ani în acest domeniu (mai întâi ca amator, apoi ca profesionist), cu specializare post-universitară în limba şi exegeza cărţii lui Daniel. A conferenţiat şi a publicat multe articole pe teme spirituale şi profetice şi este în contact cu teologi de talie internaţională.
Fiecare întâlnire va dura 2 ore cu pauză şi va cuprinde cursul propriu-zis, urmat de un seminar, în care se vor dezbate aspecte critice şi practice ale profeţiei, şi se vor putea pune întrebări pentru clarificare. Nu lipsiţi la primul curs!
Program şi orar
  1. Daniel în groapa criticilor.
sâmbătă
11 oct.
  1. ABC-ul profeţiei apocaliptice (Daniel cap. 2).
duminică
12 oct.
  1. Împărăţiile fiare şi împărăţia Fiului Omului (Daniel cap. 7).
sâmbătă
18 oct.
  1. În sfârşit, DREPTATE (Daniel cap. 8).
duminică
19 oct.
  1. Cronomesianismul şi profeţia interzisă (Daniel cap. 9).
sâmbătă
25 oct.
  1. Războiul stelelor (Dan. 10:1-11:35).
duminică
26 oct.
  1. Sfârşitul acestor „minuni” (Dan. 11:36-12:13).
sâmbătă
1 nov.
  1. Seminar de recapitulare
duminică
2 nov.



  1. La dans cu Apocalipsa (Introducere esenţială).
sâmbătă
8 nov.
  1. Cele şapte biserici vechi ortodoxe (Ap. 1-3).
duminică
9 nov.
  1. Cartea vieţii şi judecata sfinţilor  (Ap. 4:1 – 8:1).
sâmbătă
15 nov.
  1. Legământul lui Dumnezeu şi Ziua Mâniei (Ap. 8:2 – 11:19).
duminică
16 nov.
  1. Războiul semnelor (Ap. 12-13).
sâmbătă
22 nov.
  1. Ultimatum (scene din Ap. 10-11; 14; 18).
duminică
23 nov.
  1. Armaghedonul şi haosul final (Ap. 15:2 – 19:10).
sâmbătă
29 nov
  1. Precum în cer (Ap. 19:10 – 21:5).
duminică
30 nov.
  1. Aşa şi pe pământ (Ap. 21 – 22).
sâmbătă
6 dec.
  1. Încheierea cursurilor (festivitate).
duminică
7 dec.
          Cursurile se vor desfăşura începând cu data de 11 oct. 2014, în zilele de sâmbătă şi duminică, orele 18-20, însala Bisericii Adventiste de pe strada Râul Mara, nr. 8, sect. 4, în apropiere de Spitalul de Copii (Bd. Constantin Brâncoveanu). Se poate ajunge cu troleibuz 76, 77, sau cu autobuz 81, 141, 116, până la staţia „Izvorul Rece”. Cea mai apropiată staţie M: Brâncoveanu.  Transmisie video la http://www.brancoveanu.adventist.ro