sâmbătă, 30 august 2014

Paște şi caprele Mele!

Nu este deloc o glumă. Probabil v-aţi întâlnit şi dumneavoastră cu acel păstor duhovnicesc care, sătul de anumite spiritele neliniştite din parohie, îşi ia o distanţă respectabilă faţă de ele, justificându-se apoi cu textul „Paște oile Mele!”. Adică nu caprele.

În spiritualitatea ovină, capra este considerată ca având anumite graţii negative: mănâncă de sus, nu de jos, este mereu cu coada pe sus, sare masa şi casa, nu stă cuminte în turmă, exasperându-şi ciobanul.

Dar adevărul este destul de diferit. Dacă ar fi într-adevăr rele caprele, nimeni nu le-ar mai ţine în turmă. Capra dă mai mult lapte decât oaia şi, chiar dacă are un sânge mai fierbinte, nu are nimic drăcesc. De altfel, turmele din timpurile biblice conţineau oi şi capre. Cele două genuri din subfamilia caprinelor (oaia şi capra) erau practic considerate echivalente. Deşi ebraica biblică are destule cuvinte prin care distinge oaia de capră (oaie = rāḥēl, kébeś, kéśeb, kiśbā;; capră = ᶜēz, śəᶜīrā), termenii cei mai obişnuiţi erau aceia care nu făceau această distincţie. Termenul śê, care este de obicei tradus „miel”, indică orice exemplar din turmă – oaie sau capră: śê-kəbāśīm („miel de oi”) şi śê-izzīm („miel de capre”). Mai mult, deşi toate au forme de plural distincte, cel mai obişnuit plural care se foloseşte este unul neregulat şi inclusiv: ṣôʾn, care a fost tradus de obicei cu „oi”, deşi cuprinde în realitate şi pe capre.

Capra şi oaia erau echivalente ca jertfă (Lev 5:6), capra fiind chiar menţionată în mod special (Num 15:27), iar mielul de Paști era la fel de bine şi ied (Ex 12:5). Îndemnul pastoral dat lui Petru în Ioan 21 este scris în greacă, unde termenul probata avea acelaşi sens inclusiv la origine. Dar Iisus vorbea cu ucenii în dialectul iudeo-aramaic, în care termenul  ᶜān, corespunde sigur termenului ebraic ṣôʾn (oi şi capre, turmă).

Pilda din Matei 25 este singura în care caprele apar ca simbol negativ. În rest, capra este un echivalent al oii, are aceleaşi „drepturi” şi aceeaşi valoare. Prin urmare, dragul meu ciobănaş, nu scapi de datoria de a alerga după capre, dacă ţi-ai ales profesia asta. Caprele îţi scot sufletul uneori, dar şi ele au suflet. De pierdut sau de salvat. Şi îmi place să cred că cel mai probabil oaia pierdută din parabolă era o capră, pentru că această creatură neliniştită se aventurează mai departe decât ar dori păstorul şi are mai multe şanse de a se pierde.

Mă doare sufletul că misiunea pastorală, care este cea mai nobilă, a căzut în dizgraţia unora şi este tratată ca o profesie comodă, în care idealul este să nu apară probleme în parohie – iarăşi caprele. Dacă e linişte şi pace, ciobănaşul poate fluiera liniştit. Trăim timpuri cum n-au fost niciodată în istoria lumii, enoriaşii (şi în special tinerii) sunt provocaţi din toate părţile de informaţii şi tentaţii tot mai fierbinţi. Unii alunecă în dezamăgiri, depresii, descurajări, plictis mortal şi necredinţă, iar ciobănaşul nu ştie ce se întâmplă.

Până la urmă, se pare că adevărata problemă a unei turme ar putea fi ciobănaşul. Pe bune. El a fost învăţat să pască oile cuminţi, nu caprele fierbinţi. Şi a fost de asemenea învăţat să fie păstorit de cineva, la rândul său. Acum este singur cu turma pe ponoare şi când o capră se abate, ciobănaşul oboseşte doar la gândul că ar trebui să alerge după ea prin spini. Le-a administrat el caprelor câteva toiege, dar lucrul rău nu se schimbă; parcă au devenit mai răzvrătite.

Ce poţi face în acest caz? Unii au auzit de rugăciune şi de dragoste, unii a auzit chiar de sacrificiu, dar este şi câte unul care ştie doar să doinească din caval sau din frunză. Ca atare, se aşează jos înciudat şi cântă pastorala lui Zaharia (11:9):
„Nu vă mai pot paşte! Cea care are să moară, să moară, cea care are să piară să piară, iar cele care mai rămân, să se mănânce unele pe altele!”


Pilda aceasta nu are încheiere, pentru că îi este dat ciobănaşului s-o încheie cum pofteşte.

duminică, 29 iunie 2014

Sfântul aer: 1844-2014

Epitaful, o pânză cu scena coborârii lui Iisus de pe cruce, se mai numeşte adesea sfântul aer. Odată pe an, în Vinerea Mare, după ce se închină, sărutând crucea, evanghelia şi epitaful, credincioşii trec pe sub „sfântul aer”, care este aşezat pe o masă mai înaltă. „Se crede că aceia care trec de trei ori pe sub Sfântul Aer nu vor avea dureri de cap, mijloc sau şale, iar dacă își șterg ochii cu marginea Epitafului nu vor avea probleme cu aceștia.”[1] Evident, acesta este un aer cu totul special, unul mistic. De veacuri, ne aerisim odată pe an, şi atunci numai simbolic.
Se spune că, atunci când Ioan al XXIII-lea şi-a exprimat dorinţa de a deschide un nou conciliu (Vatican II), a fost întrebat de cardinali „de ce” vrea să facă asta. Drept răspuns, pontiful a deschis fereastra şi a zis: Aer. Să intre aer de afară, referindu-se, după unii, la Spiritul Sfânt, după alţii, la aggiornamento (adaptarea la modernitate). Cele două interpretări nu sunt neapărat în conflict. Acest gen de aer merită luat în piept, desigur cu limitele de rigoare ale oricărui exemplu.
De copil am observat că în Biserică sunt probleme cu aerul. Când unii deschid ferestrele, alţii intră în panică, din motive de confort psihologic, care se confundă cu sănătatea. Vine diaconul şi deschide, dar cum bate fir de curent, se aud vociferări înfundate, ori apare tanti să-l mustre pe fratele care nu-i înţelege pe cei sensibili. Cu trecerea timpului, nu s-a schimbat mare lucru, decât că acum diavolul din fereastră s-a vârât în sistemul de aer condiţionat. Astfel că tensiunile absolut neimportante dintre aerisiţi şi aerofobi continuă.
Există unele biserici în care, de câte ori intri, nu poţi scăpa de impresia că acolo se face o scurtă aerisire săptămânală. Probabil de aceea miroase a aer stătut, a sfinte duhniri, aducând unora toropeală şi altora coşmaruri. Degeaba stă deschisă uşa de la intrare, dacă ferestrele înaltei săli sunt bătute în douzeci şi câte cuie. Mai degrabă să fie fum, că unde-i fum e şi căldură, multă căldură. Mai degrabă fumuri şi ceaţă, multă ceaţă. Aerul în schimb este asociat cu răceala, cu vânturile, cu curenţii, cu pericolul… Până la urmă, dacă îţi place atât de mult aerul, nene, poftim afară!
Marele poet indian Rabindranath Tagore, afirma într-o poezie, pe care o citez din memorie: Am închis toate uşile, ca să nu poată intra minciuna. Atunci adevărul m-a întrebat: „Eu pe unde voi intra?”
Am şi eu o întrebare stângace: Oare nu ar putea beneficia şi Biserica noastră de ceva mai multă aerisire? Nu mă gândesc la alterări doctrinale sau la reforme dramatice în domeniul organizaţiei şi vieţii bisericeşti, chiar dacă este loc de mai mult aer şi în aceste privinţe. Mă gândesc în special la nevoia de comunicare, de adevărată transparenţă şi aggiornare. Comunicare mai bună între generaţii, comunicare între cler şi laici, comunicare între formatorii de opinii, între reprezentanţii diverselor orientări teologice, comunicare cu Dumnezeu, comunicare cu prietenii şi neprietenii Bisericii, comunicare între cei care gândesc.
Şi transparenţă, da, una adevărată, nu geamuri cu oglindă, ci renunţarea la blindaje şi pseudo-protecţionisme. Sunt o mulţime de secrete de familie pe care trebuie să le ştie şi Grivei.
Şi, da, este loc de aggiornamento, de un spirit novator şi progresist. Nu în sensul armonizării Bisericii cu lumea, decât în măsura în care să nu fim ca nelumea, adică să nu mai fim, pe ici pe acolo, penibili.  O înnoire compatibilă cu spiritul progresist al pionierilor şi cu învăţăturile fundamentale ale Bisericii.
Există printre noi spirite nefericite, speriate, încuiate şi oblonite, care văd pe diavol în orice fereastră şi uşă deschisă. Singurul aer pe care-l iau este cel de prin colţurile bisericii, sau de pe sub mesele nu foarte înalte ale unor proroci de cartoon apăruţi de curând, care spun ceea ce lui Dumnezeu nu I-a trecut niciodată prin minte. Vântul care bate dinspre amvon, dinspre balcon şi mai ales dinspre fereastră, aduce întotdeauna fum şi pucioasă. Numai ceea ce bate din gurile lor cobitoare este adevăr pur. Să depindem oare de aceste glasuri pentru a hotărî dacă merită să deschidem ferestrele? 
Ne aşteaptă o nouă conferinţă generală, un nou conciliu sau sinod ecumenic al Bisericii. Avem ocazia să deschidem ferestrele sau să tragem mai tare obloanele. Vom trece din nou, închinându-ne pe sub „sfântul aer”, în timp ce uşile şi ferestrele vor fi mai bine ţintuite ca să nu intre aerul real?
Un asemenea fluierat păgubaş are toate şansele să fie recepţionat greşit, în special de cei care ar dori să-i dea neapărat un sens rebel. Cred că atunci când zici ceva, bine este să cântăreşti mult. Dar nu atât de mult consecinţele politice, cât adevărul şi importanţa benefică a ceea ce ai de zis. Este nevoie de o atmosferă cerească, nouă, care să depăşească spiritul de turmă şi de rutină eclesiastică. Nu trebuie să ne mai mulţumim cu simplul scârţâit al uşilor încoace şi încolo, cu clişeele, stereotipele şi şiboleturile uniformitare, care ne dau numai iluzia unităţii.
Nu ne mai putem mulţumi doar cu ungerea balamalelor care scârţâie. Este nevoie de un efort supraomenesc al păstorimii de a imprima Bisericii un nou pas, nu doi paşi înainte şi doi înapoi, nu doar pas de defilare, ci un pas alert şi hotărât în direcţia pentru care am fost aduşi la existenţă ca mişcare – o mişcare a e r o b i c ă nu aerofobă. Să nu ne lăsăm pietrificaţi, monumentalizaţi, statuaţi în roluri „istorice”, ci să inspirăm aerul viitorului, al înălţimilor la care am tot aspirat timp de 170 ani.


[1] Andreea Ilie, „Obiceiuri și simboluri din Vinerea Mare. Astăzi ‘se trece pe sub Aer’”, 2014.