torna fratre • שובה אחי • υποστρεφε αδελφε

Mai există îngeri printre noi.

2012-01-11T13:53:00.001+02:00

La mulţi ani, Daniel Florin Lăiu !

2011-11-20T21:21:00.003+02:00

Cu drag şi urări de bine din partea părinţilor !

„Domnul este lumina şi mântuirea mea; de cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieţii mele; de cine să-mi fie frică?" (Ps 27:1)

Situaţia şcolară a elevului Albert EInstein

2011-10-11T23:46:00.005+03:00

Imagine de pe Wikipedia

Albert Einstein nu a fost la fel de bun la franceză, engleză, geografie etc., ca la matematici şi ştiinţe exacte. Dacă nu eşti performant în şcoală la toate disciplinele, ai totuşi şansa să devii o personalitate, dezvoltând înclinaţiile naturale pe care le ai.

Şi educatorii ar avea ceva de învăţat

din acest certificat.

2011-09-26T13:59:00.002+03:00

La mulţi ani, Magdiel-Gabi & Kennesha !

26-27 Septembrie

LOVE YOU FROM ROMANIA

La mulţi ani, Noemina!

2011-05-27T08:23:00.005+03:00

Mulţi ani, Noemina, să te bucuri de fiecare zi, împreună cu cei dragi !

and a symbolic present from your mom and dad....

La mulţi ani, dragă Cristina!

2011-05-16T13:42:00.007+03:00

Mulţi ani fericiţi, nurorii noastre Cristina Laura !

Şi un cadou muzical: Sonată de Joseph Haydn, în interpretarea Khatiei Buniatishvili

Este ura, exprimată uneori în Psaltire, o virtute divină, sau imperfecţiune umană?

2011-04-13T16:03:00.003+03:00

Dragă Mihai, Mulţumesc pentru comentariu.

Da, într-adevăr, despre expresii ca aceea din Ps 121:6 („nu te va bate .... nici luna noaptea”), cred sincer şi fără ezitare că sunt elemente culturale, omeneşti ale limbajului, unele ca acestea fiind neştiinţifice, neadevărate, deci ninspirate de Dumnezeu. În acelaşi timp, eu nu condamn folosirea lor, pentru că aceea era cultura timpului, o opinie populară, generală. Dar aceasta nu înseamnă că tot ce găsim în Scriptură nepotrivit cu ideile sau idealurile noastre ar fi în mod necesar lucruri neinspirate.

Referitor la expresiile din Psalmi pe care le-ai semnalat, ele sunt expresii poetice (metafore) dure ale pedepsei lui Dumnezeu. Iar realitatea pedepsei sau blestemului divin rostit asupra celor care stăruie în răutate nu poate fi evitată. Citeşte Apocalipsa şi te vei întâlni cu fluvii de sânge, foc şi pucioasă. Chiar dacă aceste elemente nu intenţionează să exprime exact realitatea pedepsei, duritatea lor comunică sigur neplăcerea lui Dumnezeu faţă de rău, în special comunică realitatea că răul sfârşeşte rău.

Desigur că exprimările respective, care exprimă duritate, dispreţ şi ură faţă de vrăjmaşii lui Dumnezeu nu sunt expresiile lui Dumnezeu, nu reprezintă stilul lui Dumnezeu, gusturile poetice ale lui Dumnezeu. Ele ţin de cultura şi gusturile vremii, de stilul autorului. Dar nu pentru că sunt neplăcute gustului nostru de astăzi, ci pentru că sunt elemente care ţin de participarea umană a autorului inspirat. Chiar şi cele mai frumoase metafore şi expresiile cele mai încântătoare din Biblie sunt la fel de omeneşti şi reprezintă stilul autorilor respectivi, nu stilul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu Şi-a pus mintea să ne arate câtă artă literară este El în stare să facă.

Compară Ps 68:21-23 cu Apoc 20:12-15, unde este aceeaşi tematică.

Da, exact acesta este scenariul biblic: Dumnezeu va aduce înapoi din moarte pe vrăjmaşii Lui şi ai poporului Lui, ca să plătească. Aceasta este o răzbunare, o restabilire a dreptăţii. Răzbunarea este dreaptă, este a Domnului. Iar Domnul, în loc să judece personal cazurile, a dat Fiului toată judecata. Iar Fiul Îşi asociază ca asesori la judecată pe cei care au avut de suferit: pe martiri, pe mărturisitori, sfinţii persecutaţi etc. Până şi îngerii vor fi evaluaţi şi răsplătiţi în urma unei decizii pe care Christos o va lua împreună cu mântuiţii Lui.

Este o greşită teologie aceea care opune dreptăţii iubirea sau invers. Harul este necesar pentru vindecarea de păcat. Dacă vindecarea nu se face, tot ce mai rămâne este răs-bunarea, adică restabilirea dreptăţii. Cei care au făcut răul, pe lângă faptul că vor vedea cu ochii ce au pierdut (şi aceasta va fi pedeapsa supremă), vor primi şi suferinţă pe pielea lor, după cum au făcut altora. Dacă aceasta nu s-ar întâmpla, atunci toată povestea cu mântuirea nu are nici un sens. Ar însemna că Dumnezeu de fapt nu urăşte atât de mult răul şi că nu consideră pe cei răi ca fiind responsabili.

Şi pentru mine, aşteptarea zilei aceleia este o bucurie, chiar dacă nu am duşmani personali cărora să le doresc răzbunare. Ştiind cât rău s-a făcut de-a lungul istoriei şi cât rău există acum în lume, alimentat de oameni care merită într-adevăr să le fie zdrobite capetele şi date la câini, are sens să aştept ziua judecăţii, ca să văd atât iubirea, cât şi dreptatea lui Dumnezeu. Trăim într-un timp nebun, când marii criminali sunt celebraţi în mass-media şi odihniţi prin închisori dotate cu tot ce nu visau înaintaşii noştri, feriţi de pedeapsa capitală, în timp ce victimele (vii sau moarte) sunt prea puţin apărate.

Într-o lume cu justiţie coruptă, poate este mai bine să nu existe pedeapsa capitală. Dar sunt şi astăzi o mulţime de netrebnici care merită spânzuraţi cu propriile maţe. Ce simţi când auzi de traficanţi de oameni, de criminali în serie, de oameni care pun la cale măceluri nejustificate, care calcă pe cadavre ca să ajungă deasupra, etc.? Ce zici de cei care au construit lagăre de exterminare în diverse părţi ale lumii, sau care şi-au bătut joc de semenii lor prin închisori ca aceea de la Piteşti? Noi uităm, în special când necazul nu ne priveşte pe noi, dar Dumnezeu nu uită. Şi bine face că nu uită. În ziua în care cei răi vor plăti, am să dansez. Sunt sătul de veşti proaste. Psalmul din care citezi este o veste bună pentru mine.

De aceea, când Psalmistul spune „Domnul zice", chiar dacă nu putem spune cu siguranţă că el „citează" cuvintele Domnului, totuşi exprimă ideea care i-a fost transmisă. Sunt conştient că nu toţi interpreţii cred la fel, dar vreau să-mi păstrez mintea întreagă şi credinţa în inspiraţia divină. Când Dumnezeu a distrus lumea la Potop, într-un asemenea hal încât nu descoperim nici urme de schelete umane din acele vremuri, aceasta nu a fost doar urmarea unui calcul rece, ci şi a unui profund dezgust şi profundă ură faţă de acea civilizaţie, plină de asasini, desfrânaţi, idolatri, violenţi, jefuitori, sacrificatori de oameni etc. („Îmi pare rău că i-am făcut...").

Atitudinea divină (care este un model pentru noi) este paradoxală, întrucât Biblia afirmă atât iubirea lui Dumnezeu faţă de cei răi, cât şi ura Lui faţă de cei răi. Amândouă sunt adevărate. Iubirea lui Dumnezeu este sentimentul şi atitudinea Lui faţă de ei ca şi creaturi ale Lui, iar ura este sentimentul şi atitudinea Lui faţă de caracterul lor. Amândouă sunt adevărate, iar cei care cred că sunt făcuţi după chipul lui Dumnezeu, ar trebui să simtă la fel.

Pentru o teologie realistă a inspiraţiei profetice

2011-03-09T13:33:00.004+02:00

Interviu dintre Pr dr Virgil Peicu şi Lect univ drd Florin Lăiu, publicat episodic în numerele din septembrie, octombrie, decembrie 2010 şi februarie 2011 ale revistei confesionale Curierul Adventist.

VP: Frate Lăiu, am auzit că aţi prezentat un „seminar de citire inteligentă a Bibliei”, în diverse locuri, şi că această „citire” ar cuprinde o nouă înţelegere a inspiraţiei Scripturilor. Spuneţi-ne şi nouă, despre ce este vorba?

FL: Cu plăcere, şi mulţumesc de întrebare. Da, este adevărat că am ţinut câteva seminarii scurte pe tema studiului şi interpretării Bibliei. Fiind vorba de cartea sfântă, ale cărei mesaje au adesea adâncimi insondabile şi înălţimi care ne depăşesc pe toţi, avem tendinţa s-o citim doar cu „inima”. Astfel se întâmplă că de multe ori citim în ea reflectarea propriei noastre inimi.

Observând aşadar nevoia unei atitudini mai responsabile şi mai realiste faţă de Biblie printre credincioşi, am hotărât să divulg secretele pe care le-am descoperit şi să ajut astfel, pe cei mai puţin experimentaţi, să-şi însuşească anumite cunoştinţe necesare citirii inteligente a Bibliei.

Pe lângă diverse aplicaţii ale regulilor de bun simţ, care ne obligă să punem întrebări referitoare la originile textului – traducere, copiere, editare – şi la semnificaţia pe care o are în propriul context literar, cultural-istoric şi teologic, obişnuiesc într-adevăr să prezint cunoştinţe de teologia inspiraţiei profetice, ilustrate cu exemple biblice.

Dar acesta nu este un subiect nou în Biserică. Au existat înainte de noi, oameni ai lui Dumnezeu care au înţeles inspiraţia biblică într-un mod biblic şi realist. Ellen White a dezvăluit aceste „secrete” încă din 1886 şi 1901, iar Biserica a început să discute „noutatea” în cadrul Conferinţei Biblice din 1919. Din nefericire, o parte a celor prezenţi la dezbatere erau suspicioşi împotriva preşedintelui A. G. Daniells şi a profesorului W. Prescott, şi cei mai mulţi nu erau conştienţi de mărturia dată de Ellen White cu privire la acest subiect, cu decenii înaintea acelei conferinţe. Ca rezultat, rapoarte ale acelei conferinţe, conţinând transcrierea stenogramelor, nu s-au mai publicat atunci. Au fost puse la o arhivă GC, de unde au ieşit la lumină abia în 1975.

VP: Au fost şi publicate aceste informaţii?

FL: Au fost publicate, dar nu imediat după descoperirea lor. Mai întâi au fost publicate într- o revistă neoficială (Spectrum 10:1, May 1979), dar astăzi pot fi găsite pe saitul oficial al Conferinţei Generale (la adventistarchives.org) şi pe alte saituri. Conferinţa s-a ocupat, în realitate, cu subiectul inspiraţiei şi autorităţii Ellenei White, dar s-au făcut şi afirmaţii care priveau inspiraţia Bibliei. Întârzierile acestea, precum şi grija pentru protejarea minţii credincioşilor, ca să nu se smintească cineva, explică de ce informaţiile acestea nu sunt astăzi populare, şi uneori sunt chiar nedorite.

VP: Şi nu credeţi, totuşi, că acesta este un joc periculos, care poate încuraja pierderea încrederii în cuvântul lui Dumnezeu?

FL: Periculos este, da, dar nu este joc, ci o treabă foarte serioasă şi un exerciţiu necesar celor care studiază. Orice adevăr conţine pericole, în funcţie de atitudinea primitorului, ca în pilda seminţei. Este periculos cuţitul, dar nu ne putem lipsi de el în bucătărie. Nu putem executa totul cu dinţii sau cu lingura.

Din experienţa mea şi a altora, eu cred că astăzi ignoranţa în această privinţă este chiar mai periculoasă, în timp ce informaţia despre inspiraţia profetică şi aplicaţia ei practică mi-a sporit încrederea în cuvântul lui Dumnezeu. Mulţi dintre cei care au fost îndoctrinaţi fixist cu privire la inspiraţia plenară a cuvintelor Bibliei, au devenit aproape sau total necredincioşi, după ce s-au confruntat cu probleme biblice reale în timpul studiilor superioare.

VP: V-am auzit spunând că în Psalmul 121:6, expresia „nu te va bate .... nici luna noaptea”, ar fi un element neinspirat de Dumnezeu, o credinţă populară, neadevărată. La fel v-aţi exprimat cu privire la afirmaţia din Psalmul 24:2, că Dumnezeu nu a întemeiat pământul pe rîuri şi nu l-a stabilit pe mări. Aţi mai spus că însuşi Pavel a greşit în ce priveşte cronologia în Galateni 3:17, şi în ce priveşte mobilierul din Sfânta Sfintelor şi conţinutul chivotului în Evrei 9:4.

FL: Aţi înţeles bine, am făcut asemenea afirmaţii, şi nu au fost singurele de felul acesta. Deasemenea, pot fi propuse şi alte cazuri biblice în care anumite afirmaţii secundare sunt inacceptabile. Expunerea la lună plină nu produce epilepsie sau altă psihopatie, aşa cum credeau anticii şi cum învaţă până astăzi tradiţia populară şi astrologică: nu devenim lunatici, chiar dacă şi alţi autori biblici credeau că epilepticii sau demoniacii erau zănatici – „păliţi de lună”(Mat 4:24; 17:15).

În ebraica biblică, pământul (ארץ éreţ) nu denumea planeta, globul terestru, despre care se ştie doar de câteva secole, ci denumea uscatul, continentul, „discul terestru”. Ştiind că la început totul era un ocean nesfârşit şi că Dumnezeu a numit uscatul pământ, cum zice şi Petru (2 Pt 3:5), „pămînt scos prin Cuvîntul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei”, este clar că evreii antici îşi imaginau că pământul este o suprafaţă plană sub care sunt mări, fluvii şi izvoarele marelui adânc (Gn 7:11; 8:2), care se numeşte תהום təhom, adică exact numele dat în Biblie oceanului primordial şi tuturor mărilor.

Ceea ce spun aceşti autori nu este o informaţie inspirată despre apa freatică sau despre alte forme ale apei subterane, ci este o deducţie imaginară, speculativă. Moise, de exemplu, vorbind despre diferite entităţi care nu trebuie reprezentate artistic pentru a ne închina lor, spune că acestea pot fi „sus în cer, jos pe pământ, sau în apele de sub pământ” (Ex 20:4). [Este interesant de observat că traducerea CNS pe care o folosim de obicei, a preferat să spună „apele mai de jos de cît pămîntul”, probabil pentru a evita problema despre care discutăm. Dar majoritatea traducerilor respectă textul ebraic care se referă în mod sigur la realităţi din „apele de sub pământ”.] Dumnezeu interzicea cultul păgân al unor „fiinţe”reprezentate, indiferent dacă erau sus sau jos, reale sau imaginare. El a folosit limbajul ascultătorilor, aşa cum Iisus, vorbind fariseilor în pilda cu „Bogatul Lazăr şi săracul... Luzăr” (Lc 16:14-31), a folosit ca ilustraţie o poveste farisaică.

Afirmaţiile biblice menţionate mai sus, sunt acceptabile ca ornamente literare, însă nu ca adevăr literal. Unele sunt date de umplutură, care pot să lipsească, altele sunt date imprecise, şi totuşi utile, a căror inexactitate nu anulează argumentul autorului. Aceste imperfecţiuni omeneşti sunt mai degrabă o revelaţie despre autori, decât despre Dumnezeu. Mă refer în special la exemplele din scrierile lui Pavel (Galateni 3:17 şi Evrei 9:4) pe care le-aţi menţionat.

VP: Frate Lăiu, cât timp credeţi că s-a scurs de la Avraam la Sinai?

FL: La această întrebare, avem două răspunsuri diferite. Datele pe care ni le dă Moise arată că de la Avraam la intrarea evreilor în Egipt au trecut 215 ani,[ Gen 12:4-5 (Avraam are 75 de ani când primeşte făgăduinţa); 17:17.19 (după 25 de ani se naşte Isaac); 25:26 (după încă 60 de ani se naşte Iacob); 47:9 (Iacob este de 130 de ani când intră în Egipt).] iar după aceea au trecut încă 430 de ani până la Exod (Ex 12: 40.41). Aşadar, între rostirea Făgăduinţei şi darea Legii s-au scurs 645 de ani. Dar Pavel spune că Legea a fost dată după 430 de ani de la Făgăduinţa făcută lui Avraam. Cine are dreptate?

Mulţi preferă afirmaţia lui Pavel împotriva lui Moise, aşa cum Evanghelia noului legământ este văzută mai presus de Lege. Dar dacă Pavel ar fi fost mai inspirat decât Moise, atunci ajungem la criterii subiective. Nu există grade de inspiraţie, aşa cum nu există grade de cetăţenie. Eşti cetăţean sau nu eşti cetăţean. Eşti viu sau eşti mort. Eşti inspirat de Dumnezeu sau nu eşti inspirat. Iar cronologia nu ţine de inspiraţie, ci de surse istorice, indiferent dacă vorbeşte un profet sau un istoric.

Moise a fost mai aproape de surse; la unele evenimente a fost chiar martor, în timp ce Pavel a învăţat cronologie ca discipol al lui Rabbi Gamliel cel Bătrân. Se ştie că învăţaţii evrei care au tradus Biblia în greacă, au adăugat în Ex 12:40 expresia „şi în Canaan”, ca să sugereze că cei 430 de ani de rezidenţă egipteană ar fi cuprins şi perioada locuirii patriarhilor în Canaan, cei 215 ani de la intrarea lui Avraam în Canaan (şi în Egipt), până la intrarea lui Iacov în Egipt. Astfel Pavel reflectă cunoştinţele lui în acest caz.

VP: Vreţi să spuneţi că Pavel nu era întotdeauna inspirat?

FL: Dragă frate, eu înţeleg, din cele mai bune surse pe care le avem, şi chiar din asemenea exemple biblice, că inspiraţia Scripturii nu este altceva decât revelaţia unor mesaje divine, plus asistenţa Duhului Sfânt, date autorului omenesc. Inspiraţia şi autoritatea divină a Bibliei constă în mesajul ei nu în elementele prin care este transmis mesajul. Limbajul şi tot ce ţine de el sunt absolut omeneşti, la toţi autorii Bibliei în aceeaşi măsură, în timp ce mesajul, fiecare mesaj particular, este divin inspirat, deoarece autorul a fost inspirat. Inspiraţia nu conferă infailibilitate sau ineranţă, adică lipsa oricărei erori omeneşti, ci asigură integritatea mesajului.

VP: Care ar fi mesajul în Galateni 3:17 ?

FL: Mesajul principal este tema dominantă a epistolei, îndreptăţirea prin credinţă. Dar tema poate conţine mai multe subiecte, prin urmare mesajul (solia) poate conţine mai multe mesaje secundare, egal importante sau subordonate ierarhic în logica discursului. Mesajul din Galateni 3 este următorul: religia credinţei în promisiunea harului divin făcută lui Avraam şi urmaşilor lui este superioară unei religii întemeiate pe performanţe legaliste, exterioare. În versetul 17 apostolul aduce un argument: Avraam a primit făgăduinţa doar prin credinţă şi a fost socotit de Dumnezeu drept, cu mult înainte de a se pune bazele religiei evreieşti, cu calendar, ritual etc. Prin urmare, religia încrederii în promisiunea divină este incomparabil mai plăcută lui lui Dumnezeu, decât religia ritualurior, sărbătorilor, posturilor, ceremoniilor, decât conformarea exterioară faţă de reguli scrise şi nescrise, oricât de mari ar fi performanţele.

Data introdusă aici de Pavel (430 de ani) nu era necesară în sine. Dacă în loc de „430 de ani”, Pavel ar fi scris „645 de ani” sau „multă vreme”, argumentul avea aceeaşi putere. Exactitatea datei nu adaugă nimic argumentului, mesajul rămâne este acelaşi. Numărul 430 este doar o dată de importanţă secundară, un element omenesc, de valoare strict retorică, pus în slujba mesajului inspirat.

VP: Am observat că aţi contrazis zoologia lui Moise, spunând că iepurele nu rumegă şi insectele nu au patru picioare...

FL: Să-mi fie cu iertare, avem nevoie cel puţin de simţul umorului. Dacă Aristotel a numărat opt picioare la muşte, prin analogie cu păianjenul, de ce să ne mirăm că Moise le-a văzut pe toate insectele ca „târâtoare-zburătoare cu patru picioare” (Lev 11:20-21.23), sau că iepurele şi hyraxul rumegă (Lev 11:5-6; Dt 14:7), doar pentru faptul că îşi mişcă buzele ca un rumegător? Suntem datori să recunoaştem că există unele erori şi imperfecţiuni în contribuţia omenească a autorilor biblici. În timp ce mesajul lor este întotdeauna inspirat şi cu autoritate divină, limbajul cu tot bagajul lui cultural are, ocazional, şi erori.

În loc de a confecţiona explicaţii şi „armonizări” care sunt mai penibile decât gafa autorului, este mai sănătos să recunoaştem realitatea, fără să ne grăbim totuşi. Omul a greşit, dar prin el a vorbit Dumnezeu. Ce a vorbit Dumnezeu? A spus Dumnezeu că iepurele rumegă şi lăcusta are patru picioare? În nici un caz, acestea nu sunt revelaţii divine. În lucrurile care pot fi cercetate natural de oameni nu avem nevoie de descoperire divină. Dar ca să ştim ce animale pot fi mâncate, în cazul că este necesar, noi nu puteam şti dacă nu se descoperea prin Moise. Indiferent dacă rumegă sau nu rumegă, iepurii nu se mănâncă. Aceasta este o parte integrantă a mesajului. Informaţia despre rumegare este o parte din descrierea făcută de autor: „rumegă dar nu are copită...”. Dacă în ce priveşte copitele Moise are dreptate că iepurilor le lipsesc, aceasta nu este o dovadă că în privinţa copitelor a fost inspirat. Aceste detalii, care vin din observaţii proprii sau cunoştinţe culturale, nu ţin de inspiraţie, ci de retorica autorului.

VP: Pare convingătoare pledoaria dumneavoastră pentru distincţia dintre originea divină a mesajului profetic şi originea omenească a limbajului lui şi a elementelor implicate. Spuneaţi că Ellen White a avut într-adevăr, această înţelegere ?

FL: Din fericire, da. Şi cred că am fi fost mai avansaţi în înţelegerea Cuvântului, dacă am fi fost preocupaţi de mărturia aceasta. Ea s-a publicat în anii 1957 (SDA Bible Commentaries 7:945) şi în 1958 (Selected Messages 1:20-22). Dar aceste scrieri postume redau de fapt Manuscrisul 24 din 1886 şi Scrisoarea 121 din 1901. Iată câteva afirmaţii din acest material inspirat. Ellen White ştia mai bine cum este inspiraţia, deoarece făcea parte din experienţa ei:

Biblia nu ne-a fost dată într-un limbaj magnific, supraomenesc. După cum Iisus a luat natură umană, pentru a ajunge la om acolo unde se află, tot aşa şi Biblia a trebuit să fie exprimată în limbajul oamenilor, şi tot ce este omenesc este imperfect. Diferite sensuri sunt exprimate prin acelaşi cuvânt; nu există un cuvânt pentru fiecare idee distinctă. Biblia ne-a fost dată pentru scopuri practice.

În consecinţă, tot ce este omenesc este imperfect, să nu căutăm perfecţiunea, exactitatea şi cunoştinţe ştiinţifice moderne în scripturi care nu au fost date cu scopul de teoretizare perfectă, de speculaţie şi sistematizare filozofică. „Biblia ne-a fost dată pentru scopuri practice”. Aceasta înseamnă că doar mesajul este dumnezeiesc, inspirat, cu aplicaţie practică în credinţă sau în experienţa vieţii.

VP: Vă mulţumim şi noi pentru mesajul transmis. Cred că vom citi mai atenţi Scriptura. Sunt de acord că trebuie să ne concentrăm cu precădere asupra mesajelor ei divine, asupra scopului practic. V-aş invita să continuăm acest interviu cu o proximă ocazie.

FL. Cu plăcere, în speranţa că vom avea cititori receptivi. Dar este greu să accepte cineva dintr-o dată asemenea afirmaţii. Nici eu nu le-am acceptat uşor, de aceea doresc să ajut şi pe alţii. Aş rosti chiar o binecuvântare specială pentru cei care din motive de precauţie, sau de conştiinţă, nu se grăbesc să-mi accepte pledoaria. Pe curând!

***

VP: Dragă frate Lăiu, discuţia noastră de data trecută mi-a deschis mintea asupra unor lucruri la care prea puţin mă gândisem. Dar încă mi se pare copleşitoare această nouă viziune asupra inspiraţiei biblice pe care aţi prezentat-o. Pe de o parte, simt nevoia ca toţi fraţii noştri s-o aibă la dispoziţie.

Continuând dialogul de unde l-am lăsat, am văzut că v-aţi referit şi la textul din Evrei 9:4, în care aţi argumentat existenţa unor inadvertenţe. Sunteţi sigur că aici întâlnim acelaşi fenomen ca la muştele, iepurii şi cosmologia lui Moise ? Textul pare să afirme că altarul tămâierii ar fi fost localizat în Sfânta Sfintelor şi că tot acolo era chivotul în care, pe lângă tablele decalogului, sunt menţionate alte două obiecte: vasul cu mană şi toiagul lui Aron.

FL: Să le luăm pe rând. Nu ne îndoim că Pavel a fost un om inspirat de Dumnezeu, dar toţi ştim, de asemenea, că existau numai două altare: cel de aramă, din curte şi cel de aur, din prima încăpere a sanctuarului. Mărturiile Bibliei sunt unanime în această privinţă. Credeţi, oare, că Dumnezeu l-a inspirat pe Pavel să ne descopere ce era cu adevărat în Sfânta Sfintelor, iar Moise, care, pe lângă inspiraţia pe care o primise de la acelaşi Dumnezeu, le-a văzut cu ochii lui, să se fi înşelat?

VP: Nu se pune problema că Moise sau alţi autori ar fi greşit în această privinţă, dar nu credeţi că este posibil să ne înşelăm noi în înţelegerea textului? Există cel puţin două explicaţii alternative care mi se par mai atrăgătoare. Cea mai veche, este aceea că Pavel se referă aici la apartenenţa funcţională a altarului, şi nu la poziţia lui reală. Fizic, altarul era în Sfânta, dar funcţional aparţinea de Sfânta Sfintelor. De curând am găsit o nouă interpretare, poate chiar mai bună, că termenul θυμιατήριον thymiatérion, care a fost tradus cu „altar de tămâiere”, ar însemna şi „cădelniţă”. Poate că în Sfânta Sfintelor era o cădelniţă de aur.

FL: Soluţiile la care vă referiţi sunt inteligente şi pot închide gura cuiva pe moment. Şi eu m-am agăţat, pe rând, de una sau de alta. Dar o cercetare atentă arată că nici una din ele nu stă în picioare. Soluţia cădelniţei pare convingătoare, la prima vedere. A fost susţinută de teologi serioşi, şi nu puţine traduceri [Româneşti: NT Bălgrad 1648, Traducerea „Lumii Noi” 2000, Traducerea literală nouă 2001 şi altele. Străine: Peşitto, Luther, King James Version, Nouvelle Edition Geneve, Traduction Oecumenique de la Bible, R95 (spaniolă) etc.] reflectă acest sens. Thymiaterion θυμιατήριον înseamnă „tămâietor” sau „tămâietoare” şi denumeşte cădelniţa (în 2Cr 26:19; Ez 8:11 şi la unii autori evrei sau neevrei din perioada greco-romană). Dar acelaşi termen denumeşte altarul tămâierii, la scriitori iudeo-elenişti din aceeaşi perioadă (Philo, Josephus). Cădelniţa este menţionată în special ca mijloc de ispăşire, ca mijlocire în cazuri excepţionale (Nu 16:46-47). Cădelniţa de aur apare doar în Apocalipsă, în reprezentarea simbolică a serviciului ceresc. Dar acolo nu stă aşezată în Sfânta Sfintelor (Ap 9:2-5), ci funcţionează în legătură cu altarul.

Din punct de vedere lingvistic şi al prestigiului tradiţional al interpretării, ambele traduceri sunt acceptabile, chiar dacă traducerea cu „altarul tămâierii” este mai recunoscută. Dar acesta nu este singurul criteriu. Cădelniţa nu avea ce căuta în Sfânta Sfintelor, pentru că acolo se intra doar odată pe an. Preotul serviciului zilnic tămâia în fiecare zi în Sfânta (Ex 30:7-9; Lc 1:9), unde probabil se folosea şi de cădelniţă (2Cr 26:16.19). Dar în Sfânta Sfintelor nu avea acces decât arhiereul, numai odată pe an, când intra să facă ispăşire, folosindu-se de cădelniţă ca să tămâieze (Lv 16:12-13). În acest scop, el intra cu o cădelniţă de afară, nu se folosea de una care ar fi staţionat în Sfânta sfintelor. Nici în Sfânta nu se ţinea vreo cădelniţă. Preotul venea cu ea din afară. Iar în Sfânta Sfintelor, dacă ar fi existat o cădelniţă de aur, nu ar fi folosit la nimic. Mai mult, ar fi straniu ca autorul, făcând inventarul sanctuarului, să nu menţioneze altarul din Sfânta, ca obiect major, în schimb să menţioneze o cădelniţă – obiect minor, obscur, inutil şi nicăieri menţionat în Sfânta Sfintelor.

VP: Atunci probabil prima explicaţia este mai bună, că altarul „aparţinea” funcţional Sfintei Sfintelor, dar nu putea fi aşezat acolo, pentru că preotul trebuia să slujească pe el zilnic, nu-i aşa?

FL: Este adevărat că altarul de aur slujea în simbol Nevăzutului Dumnezeu care ocupa tronul din Sfânta Sfintelor. Dar, în sensul acesta, nu numai altarul de aur „aparţinea” Sfintei Sfintelor, ci şi altarul de aramă, pe care se aducea jertfa necurmată şi care era numit „preasfânt” (Ex 29:37; 40:10). [De fapt, multe alte ritualuri sau obiecte de la templu erau numite „lucru preasfânt”: Ex 30:10, 36; Lv 2:3, 10; 6:17, 25, 29; 7:1, 6; 10:12, 17; 14:13; 24:9; 27:28; 1Cr 23:13. Chiar şi terenul întreg ocupat de templu este „preasfânt” (Ez 43:12)] Verbul grecesc échousa („avea”), care are ca subiect Sfânta Sfintelor, mai înseamnă: ţinea (apuca, purta, ducea, conducea), conţinea, deţinea, întreţinea, susţinea, menţinea, reţinea, poseda, stăpânea, păstra, găzduia, prindea, cuprindea, includea, etc. La fel se spune în greaca biblică „a fi însărcinată” („a avea în pântece”).

VP: Totuşi, ştiam că verbul folosit aici ar putea avea sensul de apartenenţă funcţională, nu strictă includere a obiectului.

FL: Este adevărat că are uneori şi sensul de a depinde de, sau a se învecina cu (cf. Mc 1:38), însă în cazul de faţă, aceste sensuri ar fi o forţare a textului, deoarece lexicoanele greceşti nu recunosc sensurile acestea pentru Evrei 9:4, fie pentru că este o sintaxă diferită, fie pentru că autorul foloseşte aceeaşi expresie când scrie în continuare că chivotul „avea” în el anumite obiecte. Mai mult, autorul foloseşte verbul menţionat pentru două obiecte diferite („[Locul Preasfânt] avea un altar... şi chivotul...”). Deci mai probabil are acelaşi înţeles în ambele cazuri.

Cazul din Ev 9:4 este, totuşi, greu de explicat ca o simplă greşeală a autorului. Pe drept ne putem pune întrebarea: Oare Pavel nu ştia atâta lucru, că altarul era în Sfânta? Este nevoie să fii inspirat pentru a şti acest lucru? Afirmaţia din Ex 30:6; 40:5 („să aşezi altarul... în faţa chivotului”), ar fi putut duce în eroare pe un cititor neatent. O situaţie similară apare în 1 Împ (3 Rg) 6:22. Expresia ebraică de acolo (אשׁר ל asher lă-) în legătură cu altarul de aur, poate însemna „care aparţinea de [Sfânta Sfintelor]” (ca în Ez 41:9), sau „care era înaintea [Sfintei Sfintelor]” (ca în Ez 40:40; 2Cr 1:6). Chiar şi traducători moderni au greşit aici. [Cornilescu traduce bine, atât în 1 Împ 6:22 („altarul care era înaintea Locului prea sfînt”), cât şi în 2Cr 1:6 („altarul de aramă care era înaintea cortului...”). Dar NTR, deşi este o traducere mai bună, în multe privinţe, menţionează în 1 Împ 6:22 „altarul care se afla în sanctuarul interior” (adică Sfânta Sfintelor, vezi versetul 23 în NTR). Deasemenea, Traducerea Literală Nouă (GBV, 2001) spune „altarul care ţinea de partea din spate” (adică de ultima încăpere, de Sfânta Sfintelor).] Exemplele dovedesc că expresia ebraică devenise derutantă în faza târzie a limbii. Este adevărat, Epistola către Evrei este scrisă în greacă, dar ea nu citează direct textul grecesc la 1 Împ 6:22. [Am putea simplifica problema, amintindu-ne că nu cunoaştem în realitate autorul acestei epistole. El nu ni se prezintă, iar titlul ei este un adaos târziu, nu este original. Din primele secole şi până astăzi, unii au argumentat că Evrei este scrisă de Pavel, alţii că aparţine unei alte personalităţi inspirate, iar alţii că ar fi scrisă de un asociat sau secretar al lui Pavel, după o predică orală. Tematica este specifică lui Pavel totuşi, ba chiar şi limbajul, în bună parte, este paulin. Indiferent care este adevărul, dacă providenţa lui Dumnezeu a făcut să rămână în canon, este o carte inspirată şi nu poate fi pusă la îndoială.]

Problema localizării altarului tămâierii în Evrei 9:4 este dificilă, şi o putem declara nerezolvată, indiferent ce explicaţie preferăm, dar celelalte detalii din verset sunt chiar mai tulburătoare. Autorul afirmă că pe lângă tablele decalogului, chivotul „avea” şi vasul cu mană şi toiagul lui Aaron. Templul de după exil, aşa cum se ştie, nu mai avea chivotul. Profetul care-l ascunsese, declarase că nu va mai fi nevoie de el (Ier 3:16). În templul mai vechi, al lui Solomon, ni se spune că exista chivotul lui Moise, dar că acesta nu conţinea decât tablele legământului (1Împ 8:9; 2Cr 5:10). Această subliniere era necesară, în contrast cu chivoturile păgânilor, care conţineau relicve magice, terafimi, etc. Israel avea doar documentul legământului, săpat în piatră, având valoare spiritual-morală, ca temelie tipică a tronului dumnezeiesc.

Autorul Epistolei către Evrei vorbeşte însă despre cortul ridicat de Moise. În acest caz, trebuie să-l întrebăm iarăşi pe Moise, care a fost martorul cel mai de aproape, şi care a împlinit în mod personal porunca lui Dumnezeu. El spune că a primit porunca de a păstra vasul cu mană, „înaintea Domnului”, adică „în faţa mărturiei (decalogului)” (Ex 16:33-34). Ea poate însemna „la sanctuar”, sau chiar în sanctuar, dacă vreţi (Gn 10:9; Ex 16:9; 27:21), dar nu în chivot aşa cum reiese din referinţe comparative (Ex 30:36; 40:5; Nu 18:2). Toiagul lui Aaron a fost pus deasemenea „în faţa mărturiei” (Nu 17:19, 22, 25-26), nu în chivot.

Este de asemenea ciudat că autorul epistolei, nu numai că menţionează altarul în Sfânta Sfintelor, dar menţionează întâi altarul şi apoi chivotul. Deasemenea, în ce priveşte conţinutul chivotului, nu numai că aşează în ele obiecte care nu erau acolo, dar le menţionează întâi pe acestea, ca şi cum ar fi avut o importanţă mai mare, iar tablele legământului, singurele obiecte din chivot, le menţionează la urmă.

Care să fie sursa acestor informaţii, întrucât descoperire divină nu poate fi, dar nici invenţie nu este. Autorul nu pare conştient că îl contrazice pe Moise. El va mai adăuga şi alte detalii nescrise în Lege, de exemplu stropirea cărţii legământului şi a sanctuarului cu sânge, la inaugurare (Ev 9:21). Moise nu auzise despre această ceremonie (Ex 24:6-8). Surse rabinice actuale ne conduc la tradiţiile iudaice care susţin că „în Sfânta Sfintelor, în Primul Templu, se afla Chivotul Legământului, care adăpostea Tablele Legii (cele doua seturi – cel întreg şi cel spart de către Moshe), toiagul lui Aaron, precum şi un recipient cu mană ..."[Vezi saitul evreilor români DvarTora. Tastează cuvântul chivot la Căutare.] La întrebarea mea despre sursa acestor informaţii, am primit răspunsul:

„Da, informaţiile indicate se bazează pe surse rabinice şi pe tradiţia orală iudaică. Fără acestea, nimic din textul biblic nu poate fi inţeles corect.” [Probabil aceleiaşi tradiţii rabinice îi revine şi informaţia că vasul cu mană era de aur (aşa cum afirmă autorul epistolei), deoarece Moise primise porunca doar privitor la cantitatea de păstrat (un omer = circa 2 litri capacitate), în timp ce alte obiecte sunt în mod expres descrise ca fiind de aur, de aramă etc.]

Aceste cuvinte arată credinţa antică a iudaismului rabinic, care moşteneşte tradiţia farisaică a Legii orale. Dacă autorul epistolei este Pavel, şi dacă Pavel a fost fariseu şi discipol al lui Rabbi Gamliel cel Bătrân, asemenea cunoştinţe – greşite, din punctul meu de vedere, dar corecte, din punct de vedere al şcolii urmate de el – au o explicaţie posibilă, probabil singura posibilă. Dar şi în acest caz, informaţiile eronate nu influenţează mesajul său inspirat. Ba mai mult, el însuşi arată că nu a intenţionat să se ocupe de detalii: „Nu este vremea să vorbim acum cu deamăruntul despre aceste lucruri.” (Ev 9:5)

VP: Cu mintea pare că m-aţi convins, dar parcă am şi o teamă. Nu este posibil, oare, să ne înşelăm? Să credem că autorul inspirat a greşit şi, în realitate să existe o soluţie la care nici nu ne-am gândit?

FL: De acord, este posibil să ne înşelăm uneori, şi chiar am experienţa aceasta, de aceea am devenit mai atent.

De exemplu, am acum ceva dovezi că în Matei 27:9 referirea greşită la Ieremia, în loc de Zaharia, ar putea să nu fie a lui Matei, ci să provină dintr-o adnotare neglijentă, care mai târziu a ajuns în text prin copiere hipercorectă. Dar chiar când reuşim să-i dsculpăm pe autori, faptul că Dumnezeu a îngăduit diverse modificări de limbaj, uneori şi de informaţii secundare, prin copiere şi traducere, duce la acelaşi rezultat.

Dumnezeu a vegheat asupra acurateţei Bibliei de-a lungul mileniilor, şi în acelaşi timp, controlul Lui asupra factorilor omeneşti implicaţi nu a fost constrângător, manipulativ şi absolut. Duhul Sfânt nu a lucrat ca un demon posesiv care ia în stăpânire voinţa omului şi-l duce unde vrea. Duhul lui Dumnezeu „mărturiseşte împreună cu duhul nostru”. Profeţii sunt însufleţiţi de Duhul, nu devin victime ale Lui. Capacităţile omeneşti, amprenta individuală şi limitele personale se dau pe faţă în exprimarea mesajului divin-revelat. Dumnezeu nu a împiedicat greşelile omeneşti pe care oamenii le pot descoperi şi îndrepta.

Da, este posibil să ne înşelăm, la orice fază a experienţei, fiindcă suntem oameni. Nu ştie nimeni câte probleme de origine omenească există în Biblie, dar dacă ne înşelăm în 2/3 din cazuri, să zicem, rămâne încă o treime de cazuri care indică acelaşi fenomen. Şi dacă n-am găsi decât un caz sigur de greşeală, argumentul rămâne în picioare, fiindcă intervine raţionamentul: dacă cineva greşeşte odată, înseamnă că poate greşi, nu este infailibil. Prin urmare te poţi aştepta să mai descoperi le el vreo greşeală. De fapt, unde s-ar aplica afirmaţiile Ellenei White despre autoritatea divină a Scripturii, în ciuda contribuţiei umane imperfecte, dacă nu ar exista nici un caz real de greşeală ? Ellen White învaţă următoarele:

„Biblia a fost scrisă de oameni inspiraţi. Totuşi, ea nu reprezintă modul în care gândeşte şi se exprimă Dumnezeu Însuşi. Modul de gândire şi exprimare este al agentului omenesc. Dumnezeu, ca scriitor, nu este reprezentat. Adesea oamenii spun, cutare exprimare din Biblie nu se potriveşte lui Dumnezeu. Este posibil, dar Dumnezeu nu Şi-a pus la încercare puterile în cuvintele, în logica şi în retorica Bibliei. Scriitorii Bibliei au fost secretarii lui Dumnezeu, şi nu condeiele Lui.
Domnul Se adresează oamenilor printr-o vorbire imperfectă, pentru ca simţurile degenerate, percepţia greoaie a fiinţei pământeşti să poată înţelege cuvintele Lui. Astfel este manifestată condescendenţa lui Dumnezeu: El întâlneşte pe oameni acolo unde sunt ei.
Nu cuvintele Bibliei au fost inspirate, ci scriitorii ei au fost inspiraţi. Inspiraţia nu acţionează asupra cuvintelor sau asupra expresiilor omului, ci asupra omului însuşi, care, sub influenţa Spiritului Sfânt, este umplut cu gânduri. Dar cuvintele primesc amprenta minţii individuale . Mintea şi voinţa divină sunt combinate cu mintea şi voinţa umană; astfel declaraţiile omului inspirat reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu.“ (1 SM 20-22; 7SDABC 945. MS 24/1886; Let 121/1901).

Martin Luther a întrezărit că între conţinutul Scripturii, pe de o parte, şi litera şi forma ei pe de altă parte, există o diferenţă importantă:

„În cuvintele Scripturii veți găsi fașele în care este culcat Hristos. Simple și mici sunt fașele, dar scumpă este comoara, Hristos, care este înfășat cu ele.” [Timothy George, Teologia Reformatorilor (Oradea: RomFlairPress, 1998), p. 99.]

Alternative la Big Bang şi paradigma sociologică universitară

2011-02-21T22:26:00.001+02:00

Universul - Aventura cosmologica_1 from Anti Iluzii on Vimeo.

În fine, o predică îndrăzneaţă şi sensibilă

2011-02-13T22:44:00.001+02:00

În ciuda imperfecţiunilor subtitrării, aveţi aici exemplul unui pastor responsabil care abordează subiectul care este probabil cel mai sensibil. O retorică perfectă şi un echibru spiritual rar întâlnit. Mă bucur să recunosc că este un pastor baptist. Un exemplu de urmat. Probabil subiectul predicii nu trebuie socotit încheiat, dar în esenţă spune ce trebuia spus.

Click To Play

Genial ! Fantastic ! Jonathan – un dirijor.... minor ?

2011-01-23T16:32:00.003+02:00

Merită să trăieşti şi numai pentru un concert de trompetă

2011-01-09T14:32:00.002+02:00

2011: La mulţi ani, vizitatorilor mei !

2010-12-31T18:24:00.001+02:00

Pluguşor de stihuri rare,
Brazdă pentru mic şi mare.
Vă arăm în toată casa,
Portmoneele şi masa.
Peste prag, prin farfurii
Tragem stih de brazde vii.
Vă arăm până şi fruntea,
Emisferele şi puntea.
Cerul de deasupra voastră,
Cu privirea lui albastră.
Scrâşnete de arături
Peste munţi de partituri,
Opintiri de boi cuminţi
Pe sub pocnete de sfinţi...
Mai sunăm din zurgălăi
Tot balconul plin de Lăi,
Şi-înc-o dată vă urlăm,
Fără să mai respirăm:
Bucurii şi sănătate
Şi surprize bune-n toate
Şi, aho! încă o brazdă:
DOMNUL să vă fie gazdă !

Lui Betelgeux, pe tema evoluţiei / involuţiei diavolului

2010-12-14T03:54:00.004+02:00

Bine, Betelgeux, eşti liber să crezi ce vrei. Mie mi se pare normal că tot ceea ce Dumnezeu a descoperit oamenilor în Scripturi, a descoperit treptat. Într-o epocă în care politeismul era principala tentaţie, Israel nu avea nevoie de multe detalii despre identitatea şi rolul lui Azazel/Satan etc. Odată cu descoperirea lui Christos în trup, s-a descoperit mai mult şi despre Satan şi demonii lui.
Nu ai recunoscut totuşi, că în Iov Satan NU ESTE NUMAI ispititor, ci şi răutăcios şi violent, că provoacă pe Dumnezeu la un pariu, că Iov, dacă n-ar avea avantajele date de Dumnezeu, s-ar manifesta şi el ca un ateu, ar blestema pe Dumnezeu.
Întrebarea mea legată de liberul arbitru avea sens. Când Dumnezeu îi pune Satanei limite, aceasta înseamnă că diavolul ar fi foarte bucuros să meargă până la capăt cu răutatea, dacă n-ar fi împiedicat de voia lui Dumnezeu. De asemenea, când îl provoacă pe Dumnezeu, diavolul dovedeşte că are iniţiativă proprie. N-ai să spui că Dumnezeu l-a creat ca pe un automatism iresponsabil care să-l provoace pe Dumnezeu şi să ispitească pe oameni din când în când. Această teologie este absurdă şi ridicolă, chiar dacă zici că o susţin evreii. Eu îi suspectez pe evrei că sunt foarte inteligenţi, dar se pare că unii rabini îi prostesc.
În aparenţă blestemul este asupra şarpelui, dar şarpele nu are cu nimic mai mult de suferit decât orice alt animal. Cu siguranţă că este foarte mulţumit să se târască, şi o face foarte bine, indiferent dacă ar fi fost cândva zburător ! Cuvintele blestemului sunt adresate şarpelui pentru ca cei doi vinovaţi, precum şi ispititorul să audă sentinţa dată asupra autorului moral. Un fel de a bate şaua ca să înţeleagă măgarul. Acel blestem rosteşte înfrângerea ispititorului (capul şarpelui va fi zdrobit) şi victoria acelor urmaşi ai femeii care aveau să accepte „vrăjmăşia” faţă de urmaşii şarpelui. Aici este luptă pe viaţă şi pe moarte, nu doar automatisme ispititoare.
Referitor la textul din Is 24:21-22, observaţia mea este că a fost tradus bine. L-am redat mai jos cu o traducere în paralel, unde am indicat variante posibile de sens. Nu există diferenţe semnificative. E dificil de tradus cuvânt cu cuvânt, şi nu are eleganţă traducerea de acest tip, dar am făcut aşa ca să poată urmări eventualii cititori de puţină ebraică.

(Va fi) în ziua aceea, va pedepsi Yahweh	²¹וְהָיָה בַּיּוֹם הַהוּא יִפְקֹד יְהוָה
Oştirea cerului în cer (cf. v 18)	עַל־צְבָא הַמָּרוֹם בַּמָּרוֹם
Şi pe craii pământului, pe pământ.	וְעַל־מַלְכֵי הָאֲדָמָה עַל־הָאֲדָמָה
Vor fi strânşi, adunătură, prizonier (cătuşe) în groapă,	וְאֻסְּפוּ אֲסֵפָה אַסִּיר עַל־בּוֹר
Vor fi închişi în închisoare	וְסֻגְּרוּ עַל־מַסְגֵּר
Şi după mulţime de zile vor fi pedepsiţi.	וּמֵרֹב יָמִים יִפָּקֵדוּ

Paralela Samuel/Cronici ilustrează naunţe teologice şi chiar o dezvoltare teologică, dar nu se poate susţine în mod serios că în VT diavolul este un simplu instrument nevinovat în mâinile lui Yahweh, iar târziu în epoca persană sau după aceea se transformă în diavol, sub influenţa lui Anghra-Mayniu. Dimpotrivă, este foarte posibil ca Zarathustra să fi preluat idei ebraice, deoarece a apărut tocmai când evreii erau deja răspândiţi în ţările Babilonului şi chiar în Media.
Da, susţin că "Enoh" este o ficţiune, dar că se bazează şi pe unele cunoştinţe tradiţionale despre originea demonilor şi tema marii lupte cosmice între bine şi rău. Un roman este o ficţiune de obicei, chiar dacă este roman istoric sau biografic. Cele două noţiuni nu se contrazic. Anumite aspecte sunt fictive, dar esenţa poate fi adevărată.
Eu nu am spus că apocriful Enoh demonstrează că evreii credeau deja în căderea îngerilor. Dar această interpretare este perfect posibilă, este chiar mai naturală. Evreii au avut o puternică ostilitate faţă de culturile străine în ce priveşte religia, în special odată cu exilul babilonic. Este extrem de puţin probabil ca evreii să fi preluat îngerii şi diavolii de la perşi. Acesta este un scenariu hipercritic care nu ajută la nimic.
Este adevărat că 1Enoh porneşte de la interpretarea pasajului din Geneza 6. Dar Geneza 6 nu are de-a face în realitate cu îngeri sau demoni. Scenariul din 1Enoh a fost acceptat doar de unii evrei şi de o minoritate creştină. În zilele noastre a fost acceptat de ateologia umanistă ca explicaţie la Geneza 6. Nu cumpăr explicaţia asta, dar altădată discutăm, dacă interesează această interpretare.

Replică unui articol de pe blogul COPIII MĂRII

2010-12-12T20:39:00.004+02:00

Autorul (necunoscut), în articolul „Satana, inger neinteles" scrie:

Pe tot parcursul Vechiului Testament, Yahweh este un dumnezeu al binelui si al raului, lucru care reiese clar din mai multe texte: -Deuteronom 30:15 : "Iata, iti pun azi inainte viata si binele, moartea si raul. "

Moise nu spune aici că Dumnezeu ar fi indiferent sau ambiguu din punct de vedere moral, că bine sau rău ar fi totuna pentru El. Aici Moise aşează în faţa poporului o provocare, aceea de a alege între două direcţii clare (binele şi răul), fiecare cu consecinţele ei (viaţa sau moartea).

-Isaia 45:7 : "Eu intocmesc lumina si fac intunericul, Eu dau propasirea si aduc restristea, Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri. " -Plangeri 3:38 : "Nu iese din gura Celui Preainalt raul si binele? " etc.

Nu este vorba despre răul şi binele moral. Ebraica foloseşte termenii respectivi şi pentru răul fizic, şi social (neorocirea şi fericirea). Dumnezeu se prezintă aici ca find suveran asupra tuturor evenimentelor, indiferent de cauzele care intervin. Nenorocirile nu se întâmplă fără ştirea şi permisiunea lui Dumnezeu. Acest adevăr este afirmat şi mai târziu în iudaism (Pl 1:21; 3:8; Da 9:14; 2Cr 34:24.28; Ne 13:18) sau în creştinism (Mt 10:29).

Ce au facut crestinii ? L-au transformat pe Yahweh dintr-un dumnezeu al dualitatii bine-rau intr-o personalizare a binelui, iar pentru rau l-au ales pe Satan, un personaj destul de nesemnificativ in Vechiul Testament. Bineinteles ca transformarea nu este altceva decat obisnuitul sincretism religios, proces in care Zoriastrismul si cultura greaca au jucat un rol important.

Acestea sunt speculaţii ale ateologilor umanişti moderni. Oricine citeşte Biblia şti că nu este aşa. Yahweh nu a fost niciodată înţeles ca un zeu dualist, cuprinzând în sine binele şi răul moral, yin şi yang etc. Încă din Geneza 3 se observă că prin şarpe vorbeşte un spirit care se împotriveşte voinţei lui Dumnezeu, deşi nu se face nici un comentariu asupra identităţii acelei fiinţe. La prima vedere este doar saltul evolutiv al unui şarpe. Dar încă din Leviticul 16: 8.10.26, în cea mai impunătoare ceremonie de peste an, lăsată din vremea lui Moise, apare până şi un nume convenţional al Adversarului lui Israel şi al lui Dumnezeu: Azazel. Acesta este simbolizat printr-u ţap, ca şi Yahweh, şi este considerat ţap ispăşitor şi responsabilul moral pentru păcatele poporului, fiindcă se mărturisesc păcatele pe capul lui (Lv 16:20-23). În vechea cântare a lui Moise (Dt 32:17) este condamnat cultul satanist (şedim = demoni), care implica jertfe umane. Isaia (14) îl numeşte pe cel rău „Luceafăr, fiul Aurorei”, şi îl descrie ca rege al Babilonului, iar Ezekiel 28:12-19 în timpul exilului babilonic îl descrie pe regele Tirului (stăpânul mărilor, care făcea comerţ cu sclavi), ca şi cum ar fi fost îngerul rebel, căzut din paradisul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că această temă a heruvimului revoluţionar devenit adversar de moarte al guvernării lui Dumnezeu şi duşmanul omenirii era destul de populară.

Singurul loc in care acest inger al mortii, denumit Satana, apare mai mult decat in treacat este cartea lui Iov. In afara acestei carti mai este amintit de doua ori : in 1Cronici 21:1 si in Zaharia 3:1.

În cartea lui Iov 1:6,7,9,12; 2:1,2,4,7 (carte a cărei vechime reală a început din nou să fie reconsiderată ca nefiind atât de târzie cum se credea şi ale cărei date sunt printre cele mai vechi din VT), spiritul arogant şi maliţios, duşmanul oamenilor şi rivalul lui Dumnezeu, apare ca fiind „hassatan” (Adversarul, Învinuitorul). În Iov şi în Zaharia, „satan” nu este nume propriu, ci un substantiv comun, cu articol: „hassatan” (Rivalul, Vrăjmaşul, Acuzatorul). Doar în 1 Cronici 21 (dintre cele mai târzii din VT) apare fără articol, ceea ce arată că între timp „vrăjmaşul” devenise un nume propriu: Satan.

In cazul lui Iov si Zaharia apare doar ca un acuzator al omenirii in tribunalul divin.

Satan din Iov nu este doar acuzator. Destul să citeşti primele două capitole şi te lămureşti că acelaşi individ, împreună cu demonii aliaţi, a adus peste Iov dezastre naturale de tot felul, apoi prin soţia lui şi prin prietenii lui l-a provocat continuu să facă ceea ce Satan pariase (că va blestema numele lui Dumnezeu). În Zaharia 3 apare, într-adevăr, ca un procuror, dar Dumnezeu îi respinge această calitate, pentru că el acuză pe oameni de păcatele pe care tot el i-a ispitit să le săvârşească. În afară de aceasta, nu este obligatoriu ca fiecare descriere a Rebelului să conţină acelaşi nume şi aceleaşi caracteristici. Totul ţine de un anumit context. Biblia nu este catechism sau manual de teologie sistematică, ci o colecţie de scrieri sacre, în care adevărul este expus în manieră literară, istorică, practică, dar nu sistematică.

Tocmai din aceasta cauza pentru evrei Satana nu este altceva decat un inger al lui Dumnezeu care are rolul de a ispiti omenirea sa faca rau.

A confunda învăţătura VT cu doctrinele iudaice actuale, este ca şi cum ai confunda NT cu scrierile Părinţilor Bisericii. Mai mult, adevărurile biblice nu se învaţă de pe Ro.Wikipedia, nici chiar de pe En.Wikipedia. Trebuie să citeşti cu ochii tăi Biblia, folosindu-ţi şi mintea proprie, nu doar ochii.

De ce ? Pentru ca in acest fel omul primeste liber arbitru (ceva ce ingerii nu au de aceea nu pot sa iasa din voia lui Yahweh) si poate evolua spiritual.

Ideea că îngerii nu au liber arbitru este o prostie, indiferent ce rabin ar fi zis-o. Dumnezeu nu a creat fiinţe raţionale fără liber arbitru. Dacă Satan nu are voinţă proprie, de ce i-ar fi zis Dumnezeu lui Satan: „Dar nu cumva să te atingi de viaţa lui Iov !” ? Fără îndoială, dacă Dumnezeu nu l-ar opri, voia lui liberă l-ar împinge mai departe. De ce rosteşte Dumnezeu un blestem asupra „şarpelui” (ca să înţeleagă spiritul care vorbise prin el), dacă adevăratul înşelător, păpuşarul din spatele şarpelui, ar fi fost iresponsabil... ? În Isaia 24:21-22 stă scris despre îngerii rebeli următoarele:

„În ziua aceea, Domnul va pedepsi în cer OŞTIREA DE SUS, iar pe pămînt pe împăraţii pămîntului. Aceştia [oştenii cereşti şi regii tereştri] vor fi strînşi ca prinşi de război şi puşi într'o temniţă, vor fi închişi în gherle, şi, după un mare număr de zile, vor fi pedepsiţi.” (compară cu Apocalipsa 20).

Dacă îi va pedepsi, înseamnă că sunt responsabili, deci au voinţă liberă. Nu este adevărat că liberul arbitru se primeşte prin ispitele diavolului. Liberul arbitru este libertatea morală a fiicărei fiinţe inteligente, dată de Dumnezeu prin Creaţie. Neasculktarea de Dumnezeu, neîncrederea în autoritatea şi caracterul Lui duce la păcat. Ispita este îndemnul la păcat, provoacă exercitarea voinţei pentru sau contra, dar nu creează capacitatea de a voi.

In cazul aparitiei din Cronici ("Satana s-a sculat impotriva lui Israel si a atatat pe David sa faca numaratoarea lui Israel") se poate observa asemanarea cu textul din 2 samuel 24:1 : "Domnul S-a aprins de manie din nou impotriva lui Israel; si a starnit pe David impotriva lor, zicand: "Du-te si fa numaratoarea lui Israel si a lui Iuda." Deci in acest caz Satana nu este altceva decat mania lui Dumnezeu.

Rolul lui Satan aici este ca şi în Iov 1-2, sau ca în 1 Împ 22:21-23 (2Cr 18:20-22). Satan nu este mânia lui Dumnezeu personificată, nici un agent nevinovat al acestei mânii. Înţelegerea pasajului întreg necesită aprofundare, nu o citire superficială.

De observat ca toate cele 3 referiri sunt post-exilice.

Nu toate trei, ci doar cea din Zaharia (sec. VI î.e.n.) şi din Cronici (sec. IV î.e.n.). Teologii moderni (ateologii) au tendinţa de a face din toate cărţile biblice scrieri postexilice. Dar dovezile interne din cartea lui Iov, precum şi tradiţiile cele mai vechi ebraice, susţin că IOV este una din cele mai vechi cărţi, redactată probabil de Moise, după surse nord-vest arabe (madianite, edomite etc.).

In primele secole i.Hr. circulau multe scrieri care detailiau o astfel de razvratire, de exemplu Cartea lui Enoh. Aceste scrieri au influentat scrierile Noului Testament si deci crestinisml. Astfel apare in crestinism dogma ingerilor cazuti. Partea interesanta e ca crestinismul nu acepta aceasta carte in canonul biblic si nici vreo alta care sa le sustina dogma ingerilor cazuti.

„Cartea lui Enoh” este o ficţiune religioasă în care autorul expune o teologie care se dovedeşte a fi fost populară printre evrei, chiar dacă nu se acceptau toate detaliile. Nu cartea a produs scenariul rebeliunii îngerilor, ci cartea reflectă această înţelegere. Ideea de îngeri rebeli apare în Isaia 24:21-22, iar numele demonic Azazel, prezent în 1Enoh, este de fapt o reminiscenţă a numelui demonului Azazel, simbolizat prin ţapul trimis pe pustii, după scenariul stabilit deja în cărţile lui Moise. Teoria inexistenţei diavolului este o diversiune a diavolului, ca să poată acţiuna neîmpiedicat de scrupule religioase şi probleme de conştiinţă. Cei care-l adoră pe Satan, urând pe Dumnezeu, precum şi cei care ignoră pe Dumnezeu, considerând că Satan este un mit, şi pun toată răutatea diavolului pe seama lui Dumnezeu, sunt de aceeaşi spiritualitate. Raţionalizarea revoltei împotriva lui Dumnezeu nu ajută la nimic.

Încă o victimă a „civilizaţiei păcii"

2010-12-07T20:44:00.004+02:00

Michel Loua, misionar creştin (baptist)

executat pe motive politico-religioase la 14 Noiembrie 2010 în Guinea (islam 80%).

Dumnezeu să le plătească bestiilor după versetele lor !

Semnează, dacă eşti de acord

2010-12-03T14:19:00.001+02:00

Nu vrem sa distrugeti singurul parc din Piatra Neamt

Hei, seniori, am ceva să vă spun...

2010-12-01T09:58:00.001+02:00

Cliff Goldstein despre evoluționism

2010-10-11T07:04:00.003+03:00

LA MULŢI ANI, MAGDIEL GABI !

2010-09-26T19:18:00.008+03:00

Din partea părinţilor şi fraţilor !

La mulţi ani, Hannah !

2010-09-15T15:48:00.005+03:00

Pentru prima noastră nepoţică, un cadou care îi seamănă:

9/11 2010

2010-09-13T12:43:00.004+03:00

Veşnică ruşine şi blestemele justiţiei cereşti peste toţi cei care au proiectat şi realizat atacurile teroriste – şi peste toţi complicii şi simpatizanţii lor.

Ruşine celor care au creat „documentare" conspiraţioniste !

Hallelu-Iah, ecouri ale muzicii cereşti

2010-09-10T22:52:00.001+03:00

LA REVEDERE, DRAGĂ MAMĂ...

2010-08-26T01:26:00.038+03:00

...până la ziua învierii

Cele mai frumoase imagini rămân în inima noastră

Arizona

Georgia

California

Colorado

Atlanta

California

Sequoia Park, California

Râsu-plânsu, asta ni-i viaţa... Dar nu se sfârşeşte totul aici.

Încet-încet, venim şi noi din urmă...

Jackie Evancho -- this miracle, product of evolution?

2010-08-12T23:24:00.002+03:00

ŢIGĂRILE TE FUMEAZĂ

2010-05-30T21:32:00.002+03:00

Protestul maimuţelor

2010-05-08T21:52:00.007+03:00

Florin Lăiu, Bucureşti, 1990

(Din nefericire, poezia aceasta, pe care am scris-o acum aproape 20 de ani, a fost pusă în circulaţie de unii fără menţionarea autorului, apoi a fost modificată şi difuzată pe internet în variante mai mult sau mai puţin kitsch-oase, de care unii chiar şi-au ataşat numele ca „autori". Ceea ce mai rămâne de făcut acum este ca vreunul din aceşti băieţi îndrăzneţi să mă dea în judecată că le-am furat capodopera. Poezia a fost publicată cu aproximativ 20 de ani în urmă în Curierul Adventist, şi este prima din albumul meu Stihuri de altădată, Cernica: Editura GRAPHE, Colecţia Ştraif, 2004).

Odată o maimuţă din evul anecdotic,
Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic,
A explodat: „Surate, sunt foarte ofensată
Că-n jungla hominidă superevoluată
A apărut o teză, vădit maliţioasă,
Că Homo ar descinde din stirpea noastră aleasă...
Eu protestez sălbatic, rănită în mândrie,
Că se propagă-n lume asemenea prostie.
Dacă-ntâlniţi un singur nepot pitecantrop,
Atunci, pentru banane să vă urcaţi în plop…
Nu sufăr comparaţii cu tristul regn uman,
Sunt mulţumită, nene, că-s pur orangutan.
Eu, chiar să mă oblige în vreun laborator,
N-aş deveni port-bâtă şi nici informator;
Şi cum progenitorii maimuţă m-au făcut,
Sper să n-ajung ca omul, un josnic involut!
Păi, s-a văzut vreodată la noi atâta ură?
Oare la noi se minte, se-njunghie, se fură?
Nu veţi vedea prin lume, cât timp purta-vom coadă,
Gorile divorţate şi prunci lăsaţi pe stradă.
Cine-a văzut în hoardă vreun iraţional
Tâmpindu-se cu droguri, sau homosexual?
Nu inspirăm Marlboro, nu traficăm muniţii,
Nu prea avem ştiinţă, n-avem nici superstiţii,
Nici cârciumi, nici spitale, nici case de nebuni,
Şi nu plătim pe alţii să facă rugăciuni.
Aţi întâlnit prin codri vreun cimpanzeu beţiv,
Gibon care să-njure sau pavian parşiv?
Cât am umblat eu creanga, scuzaţi, n-am observat
În obştea simiască, cocotier privat,
Nici garduri şi nici paznici, nici pui murind de foame
Sau omorâţi în taină de aşa-zise mame.
Lipsesc şi teroriştii, n-avem corupţi, nici duri,
Nici ţari, nici prim-miniştri pe care să-i înjuri.
La mondiale suntem cu mult în urmă noi,
Încât n-am fost în stare de nici un prim război.
Noi n-am avut ev mediu, ci numai mediu pur,
Lipsit de inchiziţii, de orizont obscur.
Noi n-avem sfinţi în temniţi, nici versuri puse-n lanţuri,
Nici chefuri după care să ne culcăm prin şanţuri.
E drept, n-avem miliţii în junglă, dar nici mafii,
N-avem un staff al morţii, n-avem nici măcar stáfii!
(E trist s-ajungi vreodată privit la Zoo Park
Dar maxima ruşine-i să pui pe alţii-n ţarc).
Eu vă invit pe toate acum la raţiune:
Nu promovaţi această credinţă de minune;
Să nu apară-n junglă manipulări în masă,
Cu dogme şi partide în lupta lor de clasă.
Mă tem că ne pândeşte o nouă cruciadă,
O convertire a hoardei în monştri fără coadă.
De-o să vedeţi vreodată c-am coborât din pom,
Maimuţărind făptura care îşi zice om,
Opriţi-mă la vreme, să nu evoluez,
Şi, ajungând ca lumea, să nu ştiu ce să crez...
I-adevărat că omul a coborât, ca soi,
Dar, bre, fiţi rezonabili, n-a coborât din noi !

De sufletul meu, de la Silvian

2010-04-05T14:09:00.005+03:00

De sufletul meu, de la Silvian

2010-04-05T14:09:00.000+03:00

Ioana-Roxana şi Adrian. Sănătate şi împlinire !

2010-04-04T10:31:00.001+03:00

Click pentru o acţiune care ne priveşte.

La mulţi ani !

2010-03-28T01:37:00.007+02:00

Dragă măicuţă,
dorim ca ziua de naştere să-ţi aducă o sfântă uitare a timpului şi o altă sfântă aducere aminte a timpurilor, dar în mod special, împlinirea rugăciunilor zilnice.

Să întinereşti cu încă o primăvară ! Mulţi ani buni !

LANSARE SAITURI

2010-03-12T01:42:00.005+02:00

Dragi prieteni,
de azi înainte ne mutăm resursele şi dialogurile pe saiturile
1. Academia Oswald Glait (sait confesional) şi
2. Torna fratre (sait aconfesional, profesional / teologic şi cultural)

Blogul acesta nu va fi abandonat complet, dar vă rog să folosiţi cu încredere saiturile indicate. Opiniile şi sugestiile Dvs. sunt în continuare binevenite !

Replică la replică, domnului CNI

2010-03-10T18:35:00.003+02:00

Domnule CNI

Nimeni nu neagă istoricitatea creştinismului. Dar simpla istoricitate nu înseamnă nimic ca argument în disputa noastră. Istoric este şi budismul şi iudaismul şi ce mai doriţi. Este adevărat, creştinismul nu ESTE un manual „de strungărit”, dar ARE un manual de verificare a credinţei şi de reguli clare şi practice pentru viaţa aceasta şi pentru cea viitoare. Iar pe acest manual POATE pune mâna oricine, fiindcă a fost scris pentru oricine, chiar şi pentru cei care nu ştiu carte (se va găsi cine să le citească), chiar şi cei care nu vor să audă.
Da, este pentru pescari, pentru strungari, pentru oricine. Este chiar şi pentru clerici şi teologi, domnule. Bine ar face să mai citească şi aceştia cu ochii lor ce au scris profeţii şi apostolii, şi să nu dea prioritate părerilor unor părinţi care în cele mai multe cazuri nu au fost cu nimic superiori teologilor de astăzi.
„Cam asta fac adventistii ...: incep sa re-faca crestinismul porinind de la o carte.”
Domnule CNI, pe noi ne interesează adevărul. Nu avem destul timp într-o viaţă de om ca să înţelegem dacă dreptatea este la Roma, la Bizanţ sau la Moscova sau aiurea, fiindcă toţi tradiţionalişti pretind acelaşi lucru: toţi se trag de la apostoli în cea mai directă, mai neîntreruptă şi mai legitimă succesiune, dar sunt în conflict teologic şi politic.
„Din fericire credinta crestina nu a disparut niciodata, pentru a fi re-descoperita in Noua Anglie. Bisericile intemeiate de apostoli inca exista: la Ierusalim, la Damasc, la Tesalonic, la Atena, in Egipt, in Siria, la Roma etc.”
Bine ar fi să fie aşa cum ziceţi. Dar cum se poate verifica, altfel decât cu BIBLIA, dacă această permanenţă instituţională reprezintă şi fidelitate în credinţă şi practică? Sunt două milenii de atunci, domnule ! Credeţi că pot accepta fără verificare, aşa numai pe cuvântul Dvs, că trecerea a 19 secole nu a adus nici o modificare? Dvs admiteţi că unii creştini şi-au modificat credinţa într-un timp mult mai scurt, şi îi numiţi eretici. Dar cum dovediţi Dvs că în zecile de generaţii trecute, cu atâtea evenimente politico-religioase şi cu corupţia (simonie etc.) care nu a lipsit în vest sau în est, că ar exista o Biserică dreptcredincioasă, care şi-a continuat neabătută calea din primul secol până astăzi?
„Adventismul in schimb nu are a face absolut nimic cu credinta apostolilor, inscriindu-se, in schimb, in fenomenul restaurationismului american de secol 19, cu precedente si in secolele anterioare si cu imitatori mai tarziu.”
Problema este aceeaşi. Dacă adventismul nu are nici o legătură cu credinţa apostolilor, se poate stabili numai confruntând mărturisirea de credinţă adventistă cu Biblia (singurul document apostolic de supremă autoritate). Chiar faptul că a apărut un curent restauraţionist, pe lângă şi după Reforma protestantă, arată că mulţi creştini au simţit nevoia să se întoarcă la izvor, pentru că fluviul creştinismului devenise destul de poluat. Reforma a făcut un pas esenţial, dar în multe privinţe s-a întors doar până la creştinismul secolelor IV-VI, nu până la exigenţele apostolice. Este adevărat, tot ce este omenesc este imperfect, greşeli au fost şi există şi în curentul restauraţionist, nu doar în tradiţionalism. Unii au încercat restaurări imitative şi naive, în general au modelat comunităţi religioase mai simple, dar nu au înţeles cu adevărat rosturile primei Biserici, nici ca învăţătură, nici ca structură. Totuşi, faptul că au căutat soluţii de întoarcere înapoi este un fapt pozitiv. Bisericile tradiţionaliste ar putea face la fel.
„Adventismul este o religie ale carei pretentii sint egale si cvasi- identice cu pretentiile a altor cateva biserici ’made in America’ in acelasi areal si in acelasi timp. Ma refer la mormonism, Martorii lui Iehova sau ’Disciples of Christ’ ".
Ar fi fost bine dacă eraţi mai specific aici. Argumentul Dvs. merge cam aşa: ortodoxia are pretenţii egale sau similare cu catolicismul, anglicanismul, tradiţionalismul etiopian etc. La o privire mai de aproape, există similarităţi interesante care le leagă pe acestea de hinduşi, şintoişti etc. Dacă grupurile restauraţioniste au oarecare asemănări, aceasta se explică prin faptul că s-au format cam în acelaşi timp. Singura pretenţie comună la toate acestea este aceea de a fi ultima Biserică, deoarece restauraţionismul a fost o mişcare de re-reformă în vederea apropierii Parusiei. Or tocmai aici este problema, că în timp ce restauraţioniştii au căutat să refacă drumul înapoi la epoca apostolică, au privirea spre viitor, în timp ce Bisericile tradiţionale sunt orientate necritic (mistic) spre trecut, iar în viitor visează mai degrabă o revenire a vremurilor „bune”, când Biserica era doamna Europei, şi nu se preocupă de finalitatea istoriei.
Chiar faptul că Biserica creştină este atât de veche, nu este o fală, pentru că Iisus a promis că va reveni în prima generaţie apostolică (în mod condiţionat, cf. Matei 24:14.34). Prelungirea timpului este urmarea rătăcirii şi infidelităţii Bisericii, care în loc de a fi consecventă poruncii şi misiunii lui Christos, s-a aşezat bine pe pământ , ca să domnească împreună cu împăraţii şi să intre în rolul gospodarilor din pilda lui Iisus cu via şi îngrijitorii ei.
„O incercare de a combate adventismul pe puncte specifice de dogma nici nu isi are rostul, acordandu-se astfel, acestei miscari o credibilitate pe care in mod real nu o are.”
Las pe alţii să judece metodologia (şi etica) Dvs. Dacă nu doriţi nici să ne studiaţi, nici să ne combateţi, pentru că nu merităm atenţia, nu înţeleg de ce aţi cheltuit timp ca să-mi scrieţi replici. Eu am încredere că minţile oneste pot face distincţie între logică şi retorica pură (sau „impură” / diplomatică).
„Putem discuta pe puncte de dogma cu monofizitii, cu romano-catolicii pentru ca si noi si ei, am fost la un moment dat parte a unei singure biserici, si deci avem o fundatie si intelegere comuna a ceea ce biserica este. Diferentele sint mult mai specifice.”
Probabil că roadele unui pom sunt, totuşi, mai aproape de ramurile mărunte, decât în tulpină.
„Cu adventistii insa (si cu multi altii) nici macar nu avem niste presupozitii comune, datorita caracterului an/anti-istoric al acestor miscari.”
Se poate să aveţi dreptate, dacă pentru Dvs istoria începe odată cu Părinţii, şi nu cu Bunicii. Pentru că inovaţiile şi erorile din epoca patristică au devenit tradiţie veche şi sacră, au devenit temeiul primordial al credinţei, este natural să nu vă puteţi înţelege cu cei care cred că, în orice epocă, Biblia a fost călăuza cea mai sigură a adevăraţilor creştini. Noi credem că fiecare generaţie are dreptul să judece pentru ea însăşi, să decidă pe baza unor dovezi, nu să fie manipulată de Părinţi tot timpul. Din acest motiv nu ne putem înţelege. Este un conflict de autoritate şi un conflict filozofic. Chiar când credem aceeaşi dogmă, o credem pe temeiuri diferite. Tradiţionaliştii cred pentru că aşa a decis cânva Biserica, noi credem pentru că aşa am descoperit în Sfânta Scriptură. Dacă Biserica are vreo legătură cu Sfânta Scriptură, ar trebui să nu se supere de această atitudine adolescentină a unor confesiuni restauraţioniste.
„In rest, sa va fie de bine ca nu mancati carne si nu beti vin, insa eu unul nu reusesc sa vad cum aceasta va face superiori cuiva, sau va indreptateste pretentiile. Noi abia asteptam Pastile sa ne indulcim si din carne si din vin, pentru bucuria invierii.”
Argumentul meu a fost în favoarea adventismului ca civilizaţie, ca stil de viaţă. Între un om care este dezinteresat de propria sănătate şi altul care respectă creaţia lui Dumnezeu există deosebiri practice, care pot fi observate la nivel statistic. Nu am intenţionat să jignesc pe nimeni. Persoana este la fel de valoroasă, indiferent dacă şi cât bea, doar urmările sunt diferite staistic, şi acestea mărturisesc pentru sau împotriva unei practici.
Cât priveşte masa de Paşte, vă urăm bucurie adevărată (şi sănătate!). Şi să sperăm că după aceste replici de post, vor veni şi cele dulci, de înviere.
„Intreb: Maica Domnului l-a nascut pe Hristos Dumnezeu; s-a invrednicit si Ellen White de asa ceva, potrivit credintei adventiste?”
Dacă şi Ellen White s-ar fi învrednicit de aşa-ceva, aţi fi acceptat povestea? Suntem creştini, domnule, ne ajunge un singur Christos, care este cu adevărat Dumnezeu. Dar El era deja Dumnezeu din veci, înainte de a se naşte ca om. Maria L-a născut ca om, nu ca Dumnezeu. Aici avea dreptatea patriarhul Nestorios. Iisus moşteneşte genetic pe Maria, este om din om. Dar în ce priveşte Dumnezeirea, nu Maria i-a dat-o. Când cineva spune „Născătoare de Dumnezeu”, expresia este derutantă, pentru că, deşi Iisus este Dumnezeu fără început, nu Maria L-a făcut Dumnezeu. Sau, dacă vreţi, Christos Dumnezeu a venit din Maria la fel cum Christos a venit din poporul evreu. Nu cred că acest argument vă determină să vă închinaţi poporului care L-a născut:
Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii; şi din ei a ieşit, după trup, Christosul, care este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin! (Rom 9:4-5)

În lista genealogică a lui Iisus din Matei apar şi strămoşi răi şi păcătoşi, apar şi femei discutabile, aşa încât originea umană a lui Iisus nu are nevoie să fie prea mult lăudată de noi. Se vor mântui oare regi ca Ahaz şi Iehonia, doar pentru că Iisus a venit din dinastia lor? Din fericire, Maria a fost credincioasă, atât ca domnişoară cât şi ca soţie, aşa încât nu se poate compara cu aceştia. Dar eu am făcut comparaţia doar la nivel biologic. Dacă Maria este cineva pentru că Iisus S-a născut din ea, atunci şi strămoşii Mariei, şi evreimea este cineva, pentru acelaşi motiv. Am extins argumentul, ca să fie mai clar. Maria este creatura lui Christos în realitate, fiică a lui Dumnezeu-Cuvântul, nu doar mama Acestui Mesía. La maturitate, Iisus i-a arătat clar Mariei că nu poate avea autoritate asupra Lui, pentru că El Se supune direct Tatălui ceresc (Ioan 2:4).
În concluzie, Maria, care a născut pe Iisus, nu are prin aceasta un merit mai mare decât orice altă mamă care a născut un copil sau mai mulţi. Este de admirat la ea mai degrabă dispoziţia de a accepta voia lui Dumnezeu, chiar dacă aceasta implica riscuri mari. Aceeaşi credinţă o manifestă însă şi o ortodoxă care acceptă pocăinţa şi botezul creştin, deşi prevede că va mânca bătaie de la voievodul ei dreptcredincios, pentru că s-a rătăcit şi-l face de râs în sat.

Serios ?

2010-03-07T19:00:00.004+02:00

Printre reacţiile stârnite de replica mea de sub titlul Despre tradiţia sfinţilor Părinţi, Bunici şi Nepoţi, a apărut un comentariu proaspăt semnat de domnul C.N.I. cu un ultim refugiu în argumentul plauzibilităţii:

"Cine poate lua in serios o religie aparuta in statul NY in secolul al XIX si a carei grila de citire a bibliei sint scrierile "inspirate" ale unei oarecare profetese? Da, prefer traditiile unor bunici a caror racordare la traditia apostolica este mult mai plauzibila decat elucubratiile doamnei White."

"Cine poate lua in serios o religie aparuta in statul NY in secolul al XIX..." ? – ziceţi Dvs. Buna întrebare. Nu putini sunt cei care iau in serios aceasta reforma crestina. Daca după un secol si jumatate, 18 milioane din aproape toate tarile de pe glob au luat-o in serios, eu zic ca intrebarea Dvs este numai retorica si gratuita. Cand oameni de toate rasele, limbile si culturile, de la intelectuali occidentali, pana la triburi unde misionarii ortodocsi nu ajung, au luat-o in serios, eu cred ca un crestin care se respecta ar vorbi despre adventism ceva mai atent. Si aceasta tocmai pentru ca adventismul nu este in sine o religie populara, in care esti obligat sa ramai (fiindca asa te-ai nascut si ai fost botezat cu de-a sila, in necunostinta de cauza si fara responsabilitate si), si din care nu esti excomunicat, nici daca ai fi criminal in serie sau ateu cu acte.

A fi adventist inseamna intr-un fel a adopta un stil de viata care formeaza o civilizatie si o cultura evident superioare. A renunta la fumat, la alcooluri, la porc si la alte placeri primitive sau moderne este o provocare atat pentru cei abia descinsi din copaci, cat si (mai ales!) pentru elitele lumii. Daca mai adaugam si faptul ca viata unui adventist trebuie sa se supuna celor zece porunci, chiar si unei porunci incomode si extrem de nepopulare cum ar fi porunca a patra care consfinteste Sambata ca zi de odihna si inchinare), eu zic ca nu se poate raspunde doar statistic la intrebarea "cine... ". Si aceasta pentru ca un adventist, chiar si mediocru, este de obicei un crestin mai serios decat o legiune de traditionalisti care nu stiu incotro merg. Argumentul decisiv al multora in ce priveste religia este "Unde-o merge o lume intreaga, acolo oi merge si eu, maica!"
Poate ca intrebarea Dvs ("cine... ") vizeaza calitatea si nu numarul. Este prea devreme sa facem acum o judecata definitiva. O face Dumnezeu si o va da pe fata cat de curand. Cat priveste afirmaţia ca miscarea aceasta isi are originea in statul Ney York, ea seamana cu intrebarea aceea, la fel de naiva, pusa de Natanael lui Filip, care il anunţase despre venirea lui Messia – Iisus din Nazaret. Faimoasa lui replică a fost: „Poate iesi ceva bun din Nazaret?" (Ioan 1:46). Pana astazi, creştinii se numesc în limba ebraică noţri’im (nazarineni – locuitori din Nazaret, simbol al anonimatului, obscurităţii şi al locului nefamat).

Dincolo de faptul ca alegerea statului NY pentru nasterea acestei miscari este un adevar partial (acolo a trait mai mult timp William Miller, dar parintii adventistilor de ziua a saptea au fost din alte state est-americane), tentativa de ridiculizare nu are nici o noima. Ati fi preferat Dvs ca locul de origine sa fie Old York, sau Maglavit? Cand cineva nu-ti place, poti gasi o mie de motive, mai mult sau mai putin destepte, ca sa-l condamni. Chiar si impotriva lui Iisus au gasit, pana la urma, argumente in acel simulacru de proces (clerical).
Nu ma astept sa recunoasteti adevarul, atata timp cat va manifestati apetitul pentru o apologetică sectologică. Daca adventismul s-ar fi nascut la un schit de lemn din Carpati, v-ati fi asteptat sa aiba mai mult credit in lume? Dumnezeu v-a trimis si oameni din randul clerului, ca Parintele Trifa sau Parintele Teodor Popescu, dar Biserica a facut cu ei ce a vrut, cum facusera si israelitii cu profetii Domnului. A pus Dumnezeu chiar in inima unor patriarhi ecumenici, adevaruri reformatoare esentiale, dar Biserica a respins si pe Nestorios si pe Kyrillos Lukaris. A ingaduit Dumnezeu chiar si vasiléi si sinoade, care sa condamne apucaturile idolesti ale gloatelor, dar vasilissa mama, cea nevrednica de pomenire, superstitioasa, fanatica si fara suflet, a fost mai degraba in stare sa scoata ochii fiului ei (in sens propriu), pentru a invesnici iconodulia confundata cu ortodoxia, decat sa admita ca invechitul narav ar putea fi gresit. Daca locatia „statul NY” deranjeaza, daca problema este ca miscarea adventista are origine „americana", iar acum este la moda un antiamericanism eurasiatic, pe mine nu ma puteti castiga cu un asemenea argument. Pronia dumnezeiasca a facut ca America sa fie locul de origine a acestei miscari, tocmai pentru ca libertatea gandirii si a cuvantului au ca patrie America. Acolo s-a nascut libertatea, nu in Europa, care chiar si astazi poarta urmele trecutului si mai are inca in unele locuri nostalgii medievale.
Realitatea este ca in Europa au existat din timpul Reformei crestini care au militat pentru sarbatorirea Sambetei, care credeau in Parusie si au facut misionarism, au scris apologii in secolul 16. Ma refer in primul rand la Oswald Glait, cleric catolic care a imbratisat Reforma luterana, apoi s-a alaturat aripii pasnice a Reformei radicale anabaptiste, dupa care a descoperit identitatea zilei de odihna din studiul Bibliei. Nu s-a nascut in New York, ci in Austria si a activat in special in zone ale Europei Centrale. Dar traditionalistii de obedienta papala l-au arestat, l-au inchis si torturat un an si jumatate, dupa care, intr-o noapte, l-au innecat in Dunare. Daca s-ar fi nascut in statul NY, sau in Austria secolului 19, soarta i-ar fi fost diferita. Numai Dumnezeu stie ce i s-ar fi intamplat daca ar fi aparut la Putna sau la Cozia, in zilele de glorie ale domnilor nostri preacrestini. Au existat un soi de sâmbătari printre secuii din Transilvania, dar autorităţile catolice şi reformate i-au persecutat mai mult decât pe românii ardeleni, până când au fost siliţi să se refugieze în iudaism.
Eu am convingerea ca Dumnezeu iubeste si pe ortodocsi si va produce reformatori chiar din randurile lor. Opozitia va fi puternica insa, fiindca diavolul are numai doua argumente: minciuna (foarte variata şi amestecata cu adevar, ca sa fie mai credibila) si constrangerea (deasemenea variata in forme, de la discriminare si santaj, pana la asasinat). Le foloseste pe ambele, in doze potrivite, aplicate la psihologia fiecarei victime. Ultimul argument este acela al fortei, mergand pana la suprimarea fizica a cuvantului.
CNI: "...si a carei grila de citire a bibliei sint scrierile ’inspirate’ ale unei oarecare profetese"
Nu-mi amintesc ca în articolul meu despre „Sfinţii părinţi, bunici şi nepoţi...” să vă fi prezentat o „oarecare profeteasă”. Dar dacă aţi atacat problema aceasta, pot să pariez că nu aţi studiat nici istoria adventiştilor, nici n-aţi citit scrierile „oarecarei profetese”. Dacă aţi fi studiat problema, aţi fi putut afla că noi nu avem o grilă tradiţionalistă sau harismatică de citire a Bibliei, ci credem în înţelegerea ei istorico-gramatică, asemenea vechii şcoli ortodoxe din Antiohia – în opoziţie cu grila alegorico-spiritualistă impusă Bibliei de teologii filo-platonici din Alexandria. Căutaţi oricare din declaraţiile de credinţă istorice sau actuale adventiste şi veţi vedea că întotdeauna Biblia a fost considerată de noi ca având ultimul cuvânt. Soţii White (James şi Ellen) au fost printre primii care au susţinut acest principiu al supremaţiei Sfintei Scripturi şi al profetismului extrabiblic (necanonic) subordonat Scripturii. Tradiţiile şi hotărârile omeneşti sunt adesea nocive tocmai prin faptul că se supraordonează Scripturii, chiar şi atunci când vin în conflict cu ea.
CNI: „Da, prefer traditiile unor bunici a caror racordare la traditia apostolica este mult mai plauzibila decat elucubratiile doamnei White.”
Repet, felul în care vă exprimaţi arată că fie nu aţi citit scrierile doamnei White, fie faceţi eforturi să rămâneţi într-o opoziţie nejustificată. Toate articolele de credinţă specific adventiste au în sens cronologic şi fundamental surse anterioare şi diferite de Ellen White. Doamna White a fost folosită de Dumnezeu ca un ghid spiritual pentru a confirma sau a infirma diferite pretenţii de descoperire, dar niciodată nu a acceptat să fie arbitru în dispute teologice. În urma unor descoperiri supranaturale, ea a contribuit cu anumite idei la îmbogăţirea unor doctrine, deaceea noi considerăm că a citi scrierile ei este un ajutor şi în înţelegerea Scripturii, ceea ce nu trebuie să fii adventist ca să accepţi. Mulţi neadventişti, inclusiv preoţi, folosesc scrierile ei ca inspiraţie pentru predici şi pentru trăirea evlavioasă.

Dar chiar dacă scrierile acestea ar fi „elucubraţii”, aşa cum le dezmierdaţi Dvs, aceasta nu afectează cu nimic disputa în care aţi binevoit să intraţi. Pur şi simplu, credinţa adventistă se întemeiază în mod exclusiv pe Biblie, înţeleasă cu bun simţ. Nu pretindem că înţelegerea noastră este perfectă. Dumnezeu ne-a condus timp de 170 de ani, de la mai puţină la mai multă lumină, dar noi nu am urmat „elucubraţii”. Şi nu am sanctificat pe Ellen White, nu venerăm persoana sau chipul ei, nu ne ducem să-i atingem moaştele şi nu-i cântăm imnuri cum că ea ar fi „mai cinstită decât heruvimii”. Chiar şi adventiştii schismatici, care s-au separat de Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea şi care utilizează scrierile doamnei White ca Biblie a lor specială, nu au ridicat pe Ellen White la înălţimea la care tradiţionaliştii au ridicat de mult pe Maria, pe martiri, pe sfinţi şi sfinte, cuvioşi şi cuvioase, împăraţi şi împărătese, etc. Prin urmare, unde anume sunt elucubraţiile, dragă domnule CNI?

DOAMNA LUMII-N STACOJIU

2010-02-24T18:22:00.004+02:00

Ca replică la poezia mea „Vison şi stacojiu", maestrul Benone Burtescu mi-a trimis ce urmează, ]n loc de comentarii la imaginea „dantescă" din Apocalipsa 17:

DOAMNA LUMII-N STACOJIU

de Benone Burtescu

Doamna lumii-n stacojiu
Beată turtă de rachiu
Călăreşte pe-mpăraţi,
În ge şapte adunaţi.

Ce momeală, ce prosteală
Ce desfrâu, ce tăvăleală!

Şi ge sapte dă în opt,
Că sfârşitul ei s-a copt
Şi ge opt dă-n douăzeci,
Zvârcoleală sub peceţi.

Oala lumii cu beţie
Dă în foc de profeţie.

Şi cucoana desfrânată,
Cea în purpură-mbrăcată,
Cum nimic nu osebeşte.
Goliciunea-şi dezveleşte.

Goliciunea-i urâciune,
Zmârc şi cloacă şi tăciune.

Ca la carte,
Ge-ii o urăsc de moarte.
Năpustire
Şi pieire.
....................................
Stai de-oparte!

Cugetari si reflexii celebre despre Politica si Democratie

2010-02-04T21:57:00.002+02:00

De la Cristina Popa, via Magdi Cosma

> > Daca nu citesti ziarele esti neinformat, daca le citesti esti dezinformat.-Mark Twain
> > Eu cred ca o tara care incearca sa prospere prin stabilirea de taxe mari este ca un om care, stand intr-o galeata, incearca sa se ridice tragand de maner. -Winston Churchill
> > Democratia trebuie sa insemne mult mai mult decat doi lupi si o oaie care voteaza ce sa manance la cina. -James Bovard
> > Ajutorul extern trebuie inteles ca un transfer de bani de la oamenii saraci din tarile bogate catre
oamenii bogati din tarile sarace. -Douglas Casey
> > Guvernul este o mare inventie prin care toata lumea se chinuie sa traiasca pe cheltuiala altora. -Frederic Bastiat
> > Daca crezi ca sistemul de sanatate este scump acum, stai sa vezi cat va costa cand o sa fie gratuit! -P.J. O'Rourke
> > In general, arta de a guverna consta in capacitatea de a lua cat mai multi bani de la o parte de cetateni pentru a o da altora.-Voltaire
> > Nicio viata, libertate sau proprietate nu este in siguranta atata timp cat aparatul legislativ este in sesiune. -Mark Twain
> > Sa vorbesti este ieftin, in afara de cazul că o face parlamentul. -Anonim
> > Raul inerent al capitalismului este impartinea neechitabila a bogatiilor. Bunul inerent al socialismului este impartirea echitabila a saraciei. -Winston Churchill
> > Ceea ce are nevoie tara asta sunt mai multi politicieni fara loc de munca. -Edward Langley
> > Un guvern suficient de mare incat sa-ti dea tot ce ai nevoie este suficient de puternic sa-ti ia tot ce posezi. -Thomas Jefferson

29 Ianuarie, ziua internaţională a Marcelei

2010-01-31T14:01:00.010+02:00

40-1 sărutări

întârziate

surrioarrei Marcela

(Mirriam Ghitta) !

We are proud of you !

Toast !

2010-01-26T19:46:00.011+02:00

Mulţi ani

dragei noastre nurori

(Elena Baida - LĂIU)!

We are proud of you !
(Pr 31:2 9)

De ce ţinem duminica şi nu sâmbăta ? (continuarea dialogului). STATUS DIES.

2010-01-17T02:30:00.008+02:00

Stimate domnule ieromonah Petru Pruteanu

Vă mulţumesc pentru replica de pe blogul Dvs. Cred că este nevoie să mă fac mai înţeles. Înainte de toate, trebuie să recunosc că istoria bisericească nu este specialitatea mea. Pregătirea mea este teologia şi filologia biblică, exegeza, limbile biblice etc.. Numai din pasiune şi pe cont propriu fac şi apologetică, sectologie, megasectologie etc. Prin urmare, sper să fiu iertat dacă nu am fost suficient de exact într-o interpretare istorică. Aţi afirmat:

„La un moment dat autorul nu ştie ce înseamnă ’excomunicare’. Totuşi Theodosie a fost excomunicat de Ambrozie al Mediolanului, adică oprit temporar de la împărtăşire, dar şi asta-i excomunicare. Şi nu e singurul caz…”

Am citit despre Ambrosius acum circa 35 de ani şi am aflat că arhiepiscopul i-a interzis temporar cezarului să se împărtăşească, dar nu ştiam că ortodocşii numesc excomunicare şi această interdicţie temporară. Dar indiferent de definirea noţiunii de excomunicare, încă mi se pare exagerată ideea că Biserica imperială avea mai mare autoritate decât cezarii. Şi chiar dacă am admite că episodul cu Theodosius „nu e singurul caz...” (nu cred că mai găsiţi încă trei cazuri -- unul ar putea fi Iulian Apostatul, care totuşi a fost mai puternic, chiar dacă o fi fost excomunicat; puţin îi păsa!), totuşi exemplele acestea nu servesc subiectului, pentru că, indiferent dacă legiferarea duminicii a fost motivată de popularitatea cultului soarelui (de care Constantin nu era străin), sau de influenţa politică a ierarhilor din marile metropole (care doreau legiferarea tradiţiei duminicale), problema rămâne aceeaşi: eate, oare, duminica de origine şi autoritate divină explicită, sau de origine şi autoritate omenească explicită? Fie kanon, fie nomos, întrebarea este în ce condiţii omul are autoritatea de a schimba una din cele mai clare porunci dumnezeieşti, sau de a face legi care să îngrădească, ori să sufoce una din cele mai vechi, mai explicite şi mai înţelepte instituţii divine.

„În primul rând remarc faptul că linia de argumentare nu este întotdeauna chiar logică. De exemplu: eu spun că la Sinodul de la Elvira (306) se arată că Duminica era deja ţinută de toţi, iar neţinerea ei era canonisită, iar autorul articolului dat începe cu icoanele. Eu nu constest asta, dar argumentul istoric adus de mine prin asta rămâne totuşi în picioare.”

Am încercat să fiu subtil şi se pare că nu am reuşit. Iată logica mea: Dvs. aduseserăţi Sinodul de la Elvira (306) ca argument al existenţei tradiţiei duminicale în Biserică, înainte de Constantin. Eu am recunoscut această realitate în alte locuri din replica mea, de aceea nu am contestat valoarea argumentului Dvs. Însă m-am referit la decizia aceluiaşi sinod de a interzice uzul imaginilor în Biserică, tocmai pentru a sugera o paralelă între dezvoltarea (lentă şi pecetluită cu decizii sinodale), a tradiţiei duminicale şi cea a tradiţiei iconodule. Mă bucur că nu contestaţi vocea sinodului în privinţa deciziei antiiconodule, dar afirmaţi că decizia aceluiaşi sinod „arată că Duminica era deja ţinută de toţi”. Este nevoie să precizaţi ce înseamnă „toţi”, în acest caz, fiindcă Sinodul de la Elvira este totuşi provincial. Şi eu înclin să cred că obiceiul adunărilor duminicale era practic general pe vremea aceea, dar în multe locuri, în special în Răsărit, sâmbăta încă era ţinută (pe lângă duminică), iar duminica era încă zi lucrătoare chiar pentru mulţi creştini.

„Autorul mai recunoaşte că ţinerea duminicii de către creştinii de la început, mult înaintea lui Constantin, este o celebrare săptămânală a Învierii Domnului. Doar oare aceasta e puţin lucru? Oare nu asta-i totul?”

Cred că am fost înţeles greşit (sau nu m-am exprimat destul de clar). Eu recunosc că duminica are origine preconstantiniană, dar nu că ar fi fost ţinută „de către creştinii de la început”. Când ar fi acest „început”? Pentru mine, începuturile adevăratului creştinism se află în era apostolică, iar doctrina, obiceiurile şi autoritatea Bisericii din acea perioadă sunt exprimate în Noul Testament. Scrierile bărbaţilor [presupuşi] apostolici, chiar dacă le-aş admite ca fiind cu totul autentice, neinterpolate, corect traduse şi contemporane cu apostolii, nu ar căpăta o autoritate superioară. Biserica a fost în tot timpul asaltată de provocări eretice din interior, iar convingerea mea este că, după provocarea iudaizantă, din perioada în care iudeo-creştinii erau majoritari (în prima generaţie creştină), a urmat perioada paganizantă, când Biserica a devenit majoritar neevreiască şi chiar antiiudaică, în care diverse autorităţi bisericeşti pagano-creştine au început teologhisiri militante în favoarea duminicii.

„A fost, există sau va exista în istorie ceva mai important pe pământ decât Învierea lui Hristos?”

Importanţa istorică şi teologică a lui Christos nu poate fi redusă la evenimentul Învierii. Ce argument biblic aveţi că învierea lui Iisus ar fi mai importantă decât jertfa Lui, sau decât înomenirea (întruparea şi naşterea) Lui ? Cele trei sunt una în importanţă, după înţelegerea mea; dar, ca să facem dreptate Scripturii şi teologiei, o distincţie există:

Jertfa Lui este cea mai mare şi mai profundă minune a iubirii dumnezeieşti (nu degeaba Crucea a rămas ca un simbol peren al creştinismului);
Întruparea şi naşterea lui Iisus, care implică zile diferite, dar necunoscute, sunt de asemenea o descoperire a iubirii şi jertfei divine, dar ele sunt doar o anunţare a marilor victorii obţinute prin viaţa, moartea şi învierea Lui;
Învierea este minunea puterii şi a identităţii Lui divine. Oricât de mare şi spectaculoasă ar fi învierea, oricât i-am augmenta importanţa, ea nu este mai importantă decât întruparea. În înviere, Omul Iisus Christos, care a murit cu adevărat, a fost făcut viu prin puterea lui Dumnezeu şi prin viaţa existentă în natura eternă/divină a lui Iisus. Prin aceeaşi putere însă a fost înviat şi Lazăr. Ba încă învierea lui Lazăr, deşi inferioară în alt sens (fiindcă avea să moară şi Lazăr cândva) este, din punct de vedere social, mai spectaculoasă. La învierea lui Lazăr au fost de faţă toţi apostolii şi mulţi alţi ucenici ai lui Iisus, în timp ce la învierea lui Iisus nu a fost martor nici un credincios. Iisus, după înviere, S-a arătat numai credincioşilor Lui, apoi S-a înălţat numai în prezenţa lor, în timp ce Lazăr a rămas multă vreme printre cei vii, ca să-l „verifice” credincioşii şi necredincioşii. Pe de altă parte, învierea lui Iisus, a fost mult mai spectaculoasă în sens fizic, ca să menţionăm doar cutremurul de pământ. La moartea lui Iisus însă au fost mai multe semne fizice spectaculoase, din care cutremurul nu a lipsit.

De aceea şi Pavel zicea „Noi predicăm pe Christos cel răstignit...” (1 Cor 1:23), ceea ce înseamnă că Jertfa cristică este chiar mai importantă în kerygma creştină, decât învierea. Repet, cele trei minuni nu pot fi concepute una fără alta, ele sunt una. Dar dacă din motive didactice este cazul să facem o ierarhie, cred că Scriptura favorizează prioritatea teologică a Jertfei lui Iisus. După aceea minunea întrupării şi apoi învierea. Dacă este să mai facem o comparaţie teologică, aşa cum Pavel în Poemul iubirii (1 Cor 13), vorbeşte despre cele trei virtuţi creştine majore: credinţa, speranţa şi iubirea, iar în alte locuri asociază credinţa cu iubirea ca şi cum ar fi una singură, recunoaşte totuşi, că din toate, iubirea este virtutea cea mai mare. De aceea şi evenimentele cristice, care trebuie înţelese împreună, pot fi ierarhizate (didactic numai) după acest criteriu. Nu degeaba spunea şi Ioan că Dumnezeu este iubire. El este şi putere şi ştiinţă şi frumuseţe şi multe altele. Dar esenţa morală a firii dumnezeieşti este iubirea. Cred că sunteţi de acord.

„Cât priveşte Scrisoarea lui Plinius, recunosc că a fost o inexactitate din partea mea (preluată de la alţii), dar una şi mai mare din partea dlui Lăiu, care nu vrea să recunoască contextul acelei expresii, că este vorba despre euharistie şi agapă săptămânlă, introducând gogoaşa cu paştele… Oare ceea ce descrie acolo Pliniu nu făceau creştinii săptămânal? Şi ştim din alte scrieri în ce zi anume se întâmpla aceasta…”

Subiectul fiind de maximă importanţă, este corect ca fiecare document să stea pe picioarele proprii. A hotărî că „stato die” (într-o zi anumită) sugerează duminica de mai târziu, este raţionament circular. Ar trebui dovedit, mai întâi, că la începutul secolului II, în Bitinia, deja era în floare cultul duminical. Dar nimic specific duminicii nu apare în scrisoarea lui Plinius: nici referirea la credinţa în înviere, nici euharistia. Practicarea serviciului divin noaptea, înainte de zori, este explicabilă în contextul urmăririi întrunirilor nelegitime. De aceea ţineau cultul pe întuneric, dis de dimineaţă, iar mai târziu se adunau pentru o agapă obişnuită (împărtăşania nu este menţionată). Ce mă împiedică să cred că făceaua asta duminica şi nu sâmbăta? Dacă punem această scrisoare în continuarea capitolului 16 din Faptele Apostolilor, ce concluzie se poate trage? Ideea că ar putea fi vorba de o celebrare pascală, am preluat-o de la un autor protestant, ca pe o simplă posibilitate. Nu am o opinie definitivă în aceaqstă privinţă.

Partea relevantă din scrisoarea lui Plinius nu vorbeşte despre duminică mai mult decât de sâmbătă:

„..... toată vina sau eroarea lor era următoarea: ei se întâlniseră în mod regulat, înainte de revărsatul zorilor, într-o anumită zi, ca să slăvească pe Christos în coruri antifonale, aşa cum s-ar adresa unui dumnezeu (← quod essent soliti stato die ante lucem convenire carmenque Christo quasi deo dicere), şi să se lege cu jurământ, nu în conspiraţie nelegiuită, ci că se vor abţine de la orice înşelăciune, banditism şi fals, că nu vor comite nici un act de trădare a încrederii şi nu vor nega ce li s-a dat spre păstrare. După săvârşirea acestui nonsens, obiceiul lor era de a se împrăştia, ca să se adune din nou, mai târziu, pentru a lua o masă obişnuită şi inofensivă (←quibus peractis morem sibi discedendi fuisse rursusque coeundi ad capiendum cibum, promiscuum tamen et innoxium) – însă ei, de fapt, părăsiseră această practică în urma edictului pe care l-am dat, după instrucţiunile tale, care interziceau toate întrunirile.” (Plinius, Ep.10.96).

Rămân dator cu o discuţie despre scrisorile lui Ignaţiu, Barnaba şi Didaché, care să verifice dacă marele credit pe care îl dau tradiţionaliştii acestor scrieri este merutat. Faptul că majoritatea le-a socotit şi le socoteşte credibile şi foarte vechi nu este un argument suficient. Până atunci, rog cititorii să se decidă dacă pe baza scrisorii lui Plinius, „status dies” (o zi anumită / stabilită) era o zi ciclică, săptămânală şi că aceea era duminica.

"De ce ţinem duminica şi nu sâmbăta?" (Chiar aşa!)

2010-01-14T12:03:00.002+02:00

(Replică la articolul „De ce ţinem duminica şi nu sâmbăta”, rubrica sectologie a blogului Liturgică şi misiologie ortodoxă.)

Dragă Domnule Ieromonah Petru Pruteanu

Am citit cu atenţie articolul pe care l-aţi scris pe blogul Dvs în apărarea duminicii. Vă înţeleg preocuparea misionară, la care aveţi tot dreptul. Există chiar unele argumente (cel puţin istorice) cinstite, cu care puteţi dovedi că duminica este foarte veche, nu este nevoie să folosiţi în mod abuziv sursele biblice sau alte surse. Aţi afirmat că

“Odată cu Învierea Domnului, ‘în prima zi a săptămânii’ (Marcu 16:12), creştinii (adică cei care au crezut şi cred şi azi că Hristos a înviat din morţi şi El este Dumnezeul şi Mântuitorul nostru) au abandonat ţinerea sâmbetei (şabbatul) şi au început să ţină ca zi de odihnă exclusiv duminica.”

Aveţi dreptate că aceia care susţin că duminica îşi are începutul în edictul lui Constantin sunt greşiţi, dar şi Dvs greşiţi prin faptul că în truda de a găsi cele mai vechi dovezi ale duminicii, vă folosiţi de Evanghelie, unde chiar nu este absolut nimic scris despre serbarea duminicii. E bine că aţi dat referinţa biblică, pentru ca toată lumea să citească şi să vadă. Textul nu spune decât că Iisus a înviat într-o duminică, la fel de adevărat cum a murit într-o vinere, s-a înălţat într-o joie şi s-a născut într-o… (nimeni nu ştie!).

Argumentul pe care-l folosiţi vă face un mare deserviciu. Dacă aceşti evanghelişti au scris la mulţi ani după înviere, când se presupune că duminica era deja ţinută în locul sâmbetei, atunci ar fi fost cazul ca, după descrierea învierii să adauge un mic comentariu teologic: „De aceea noi creştinii, potrivit poruncii lui IIsus pe care ne-a dat-o în secret, ţinem de atunci prima zi a săptămânii, pe care o numim Ziua Domnului (dominica).” Dar nici Matei, nici Marcu, nici Luca, nici Ioan nu fac un asemenea comentariu. Mai mult, când Pavel vorbeşte pe larg despre înviere (1 Cor 15), ar fi avut cea mai bună ocazie să strecoare măcar o sugestie între celelalte argumente. Aşa cum spusese “Dacă nu există înviere, de ce se mai botează unii pentru morţi?”, la fel putea să spună: “Dacă nu există înviere, atunci ce sens mai are duminica pe care o ţinem în cinstea Învierii Domnului?” Obiceiul botezului pentru morţi exista deci în Corint (un obicei local şi fără importanţă pentru noi, în ciuda opiniei mormonilor), dar obiceiul duminical nu exista, fiindcă nu este folosit ca argument în favoarea învierii de către apostoli.

Afirmaţi apoi:

“Această idee este acceptată de toţi creştinii, indiferent de confesiune, cu excepţia Adventiştilor de ziua a şaptea , care o dată cu apariţia lor în sec. 19 insistă pe ţinerea sâmbetei, aşa cum este prevăzut în porunca a IV-a din Decalog.”

Dvs. vreţi să spuneţi că până la apariţia adventiştilor în sec. 19 toată lumea ţinea duminica ? Atunci cum se face că în Bisericile vechi, din primele secole (în special în Etiopia, Siria, Mesopotamia etc.) încă se mai ţinea pe lângă duminică şi sâmbăta. Dvs. chiar nu ştiţi că ortodocşii în primele secole ţineau şi Paştile după calendarul evreiesc şi că ţineau ambele zile, şi sâmbăta şi duminica? Şi că până astăzi au rămas unele urme ale importanţei sâmbetei în liturgica ortodoxă? Duminica s-a infiltrat în mod nevionovat pe lângă sâmbătă, foarte devreme, încă din secolul II, dar abia în secolele 4-6 a devenit ea, în mod treptat un repaus săptămânal care a luat locul sâmbetei, în unele zone mai devreme, în altele mai târziu. Chiar în timpul papei Grigore I în Roma existau creştini sabatarieni (pe care pontiful îi numea „predicatorii lui Anticrist”). De asemenea, creştini sabatarieni au existat şi în Europa, chiar înainte de Marea Reformă. Începând cu sec. 16 însă, odată cu popularizarea mai mare a Bibliei, au apărut (între anabaptişti) comunităţi sabatiste în Austria, Cehia, Germania, care s-au extins până în Transilvania, iar în Anglia, la scurt timp după apariţia baptismului englez, au apărut Baptiştii de Ziua a Şaptea, care s-au răspândit mai ales în Anglia şi America. Chiar şi în ţările nordice şi în Rusia au apărut sabatişti (subotniki) cu multe secole în urmă. Astăzi există în afară de adventişti un număr de comunităţi creştine sabatiste. Este neadevărat să spuneţi că ţinerea sâmbetei vine din secolul 19. Prea mare importanţă daţi adventiştilor în privinţa redescoperirii sâmbetei. Adventiştii sunt cei mai numeroşi şi mai activi sabatişti, dar există şi multe alte confesiuni creştine (mai mici) care ţin sâmbăta. Sabatarienii din Ardeal au dispărut de multă vreme, fiind crunt persecutaţi.

V-aţi referit şi la “împăraţi…, pe care Biserica înseşi uneori îi excomunica fie pentru erezie, fie pentru comportament immoral”. Eu nu cunosc nici un împărat din secolele de după Constantin, care să fi fost excomunicat de Biserică. Constantin a fost toată viaţa un necreştin, semipăgân, a fost botezat pe patul de moarte de către un episcop eretic şi, ca rezultat, cezarul a fost sanctificat. Împăratul Teodosiu a fost într-adevăr mustrat de către arhiepiscopul (papa) Ambrosius de Milano. Dar în ce priveşte comportamentul imoral, Biserica abia mai îndrăznea să excomunice pe cei mărunţi. Episoadele cu Acachius, cu Iustin, Iustinian şi Teodora, arată clar că împăraţii de răsărit şi apoi papii de la Roma au fost adesea mai puternici decât voinţa Bisericii universale (mai precis, imperiale). Mai mulţi episcopi şi teologi, chiar şi patriarhi au fost pedepsiţi sub acuzaţia de erezie, decât împăraţi.

„Revenind la sărbătorirea duminicii, constatăm că după Învierea lui Hristos nici un creştin nu a mai ţinut sâmbăta. Nu există nici un text biblic care să arate că sâmbăta a mai fost ţinută după aceasta, existând argumente doar pentru ziua duminicii.”

Formidabil ! Dvs consideraţi toate episoadele în care apostolii merg sâmbătă de sâmbătă la sinagogă (Faptele Apostoilor este plină de relatări), ca fiind nişte simple ocazii misionare. Dar eu vă întreb ce căuta Pavel în Faptele 16 sâmbăta lângă cetatea macedoneană Filippi, unde nu exista sinagogă, iar apostolii (Pavel, Sila, Luca şi Timotei) au ieşit sâmbăta pe porţile cetăţii, lângă râu, şi au predicat unor femei care se adunaseră? Nu vi se pare suspect faptul că populaţia i-a acuzat de „obiceiuri jidăneşti” şi autorităţile i-au aruncat în închisoare (dar numai pe doi dintre ei, fiindcă numai Pavel şi Sila erau evrei!) ? Şi nu vi se pare interesant faptul că Luca (singurul autor biblic neevreu), scrie, la mulţi ani după înviere, că femeile sfinte „s-au odihnit după Poruncă” (Luca 23:56) în Sâmbăta Mare, în timp ce la descrierea Învierii lui Iisus, nu face nici un comentariu în favoarea serbării unei zile a învierii? Şi nu vi se pare interesant faptul că multe traduceri biblice au căutat să atenueze acest fapt, traducând că femeile creştine s-au odihnit „după Lege”, şi nu „după Poruncă”? Şi iarăşi nu vi se pare interesant că în Biblia Sinodală a fost scos complet titlul Psalmului 92 (Cântare pentru ziua Sâmbetei) ? De ce l-au scos, dacă toată povestea asta cu înlocuirea Sâmbetei este cinstită? De unde vine preocuparea asta de a se şterge permanent urmele ?

„Mai jos am să prezint principalele texte biblice despre abolirea (fie şi neoficială) a sâmbetei şi ţinerea duminicii.”

Ce înseamnă abolire „neoficială”? O Lege care a fost dată cu cea mai impresionantă manifestare supranaturală pe Sinai, după ce fusese dată de Însuşi Dumnezeu în Paradis (Gen 2:2) şi ţinută de Iisus în mod desăvârşit, Dvs vă imaginaţi că putea fi modificată aşa, în mod tacit şi „neoficial” ? Mare credinţă aveţi!

“Din textul de la Ieşire 20:10 şi mai ales Deuteronom 5:15 constatăm că această zi a fost instituită de Dumnezeu, ca evreii să-şi amintească de ieşirea din robia egipteană. Până la Moise nu există nici o poruncă cu privire la şabbat, iar faptul că Dumnezeu, după crearea lumii, „S-a odihnit în ziua a şaptea” (cf. Facere 2:2), nu înseamnă că aceea a fost anume sâmbăta.”

Dacă avem respect faţă de cuvântul lui Dumnezeu, adevărul este destul de diferit. În Ieşirea 20:10, referirea la eliberarea din Egipt este în intorucerea la Decalog, nu în porunca Şabbatului. Porunca şabbatului este justficată de Dumnezeu ca memorial al Facerii, contrazicând teoria Dvs. Că în Facerea 2:2 n-ar fi vorba de şabbat. Cum era posibil să poruncească Dumnezeu să ţină oamenii ziua a şaptea ca memorial al Dumnezeului Creator, dacă expresia din Facerea 2 (“a binecuvântat-o şi A SFINŢIT-O”) nu ar avea sensul normal ? Ce înseamnă că a sfinţit-o? Şi de unde idea că putea fi alta decât sâmbăta, când se ştie că şi Geneza şi Exodul au fost scrise de acelaşi autor evreu, care pe calea aceasta a arătat poporului Lui cum şi de ce trebuie ţinută sâmbăta !

Doar n-o să-mi spuneţi că Moise a încercat să impună evreilor duminica, cu complicitatea lui Dumnezeu ! Singurul loc în care Sâmbăta capătă ÎN PLUS şi motivaţia eliberării din Egipt este Deuteronom 5. Dar aici Moise nu se contrazice cu sine însuşi, ci arată că Dumnezeu a făcut din Şabbat o zi a Lui, şi că Dumnezeul creator este şi Dumnezeul mântuitor. Aceasta ne învaţă pe noi, ca creştini, că sâmbăta nu a fost intenţionată să comemoreze un singur eveniment, ci toatre actele creatoare şi mântuitoare ale lui Dumnezeu. De aceea sâmbăta este şi ziua Tatălui şi ziua Fiului, şi ziua Creaţiei şi ziua Mântuirii prin Christos. Aşa cum a fost întotdeauna un singur Dumnezeu, a fost şi o singură zi a Lui.

“Oricum, putem admite că acea zi era sâmbăta, că nici acest lucru nu schimbă prea mult datele problemei, căci în Noul Testament, odată cu „recrearea lumii” prin întruparea, dar mai ales învierea lui Hristos, multe s-au schimbat sau cel puţin au fost îndreptăţite să se schimbe, din moment ce însăşi Legea s-a schimbat (cf. Evrei 7:12 ş.a.).”

Nu uitaţi, D-le Pruteanu, că hotărârea lui Dumnezeu de a SFINŢI sâmbăta, nu pentru Sine Însuşi, ci tocmai pentru că îl crease pe om, a avut loc înainte de Cădere, în rai. Crucea şi Învierea lui Iisus au venit după Cădere, ca să ne ridice, nu pentru a aboli până şi legile Raiului. În Rai I s-a dat omului tot ce era mai bun: familia, locuinţa, stăpânirea naturii, testul ascultării de Dumnezeu şi un program de lucru şi de odihnă. Nimic din religia de la început nu s-a schimbat prin păcat, chiar dacă s-au schimbat drastic condiţiile. Sâmbăta a rămas ziua Domnului la fel de sigur cum bărbatul a rămas bărbat şi femeia femeie, în ciuda confuziei pe care unii vor să ne-o bage pe gât.

Schimbarea Legii din Evrei 7:12, oricine poate verifica, se referă la legea preoţiei, că nimeni nu putea fi preot decât din tribul lui Levi, iar Iisus a fost din Iuda. Nu se referă la Cele Zece Porunci, ci la Legea Levitică. Crucea şi Învierea lui Iisus nu au venit pentru a ne da alte zile de sabatizare (vinerea şi duminica), ci pentru a ne răscumpăra din păcat, iar unul din aceste păcate, potrivit Decalogului şi a Legii dintru-nceput este şi profanarea zilei lui Dumnezeu. Dumnezeu a dorit demult să facă o nouă creaţie, dar şi în perspectiva aceasta, El prevăzuse că Şabbatul va rămâne şi în noua ordine a creaţiei (vezi Isaia 66:22-23. Pentru cei care au răsturnat ordinea lui Dumnezeu, rămâne valabil ultimul verset, 24).

“În Noul Testament, Mântuitorul Hristos ’dezlega sâmbăta’ (Ioan 5:18) şi se considera pe sine ’Domn al sâmbetei’ (Matei 12:8), făcând intenţionat cele mai multe minuni în ziua sâmbetei (vezi toate cele 4 Evanghelii). Domnul Hristos insuflă o atitudine similară şi celor care-l ascultau, spunându-le că ’sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă’ (Marcu 2:27).”

Evanghelia arată că fariseii îl urmăreau permanent pe Iisus şi că Îl acuzau că profanează Sâmbăta, în timp ce El se apăra de fiecare dată, arătând că ceea ce face El este legitim în şabbat, nu este profanare. Dar adepţii duminicii aduc lui Iisus exact acuzaţiile fariseilor. Iisus arăta că prin vindecările pe care le făcea nu profana şabbatul (nicăieri în Scriptură nu este scris că vindecarea unui bolnav ar fi profanare de Şabbat). Iisus S-a apărat, dar fariseii de astăzi continuă să-L acuze. Ioan (5:18) se referă la acuzaţiile duşmanilor lui Iisus, nu la credinţa personală a lui Ioan. Dacă e vorba de ceea ce credea Ioan, citim în aceeaşi Evanghelie că ziua a şaptea o numeşte Şabbat (zi de repaus), iar ziua Învierii Ioan, la sfârşitul primului secol, o numeşte simplu, ziua întâi, iar când descrie Învierea, nu vorbeşte nimic de duminică.

Iisus a confirmat cu atât mai mult Sâmbăta prin cele şapte minuni pe care le-a făcut în şabbat. Cei pe care El îi vindecase în şabbat aveau să rămână cu atât mai ataşaţi de şabbat. Pentru unii a rămas ca fiind ziua în care au văzut prima dată faţa lui Iisus şi feţele celor dragi. Pe Dvs v-ar fi ajutat o asemenea experienţă să abandonaţi şabbatul numai pentru faptul că unii au început să se adune şi după şabbat câteva ceasuri ? Exprimarea Domnului, că „Sâmbăta a fost făcută pentru om şi nu omul pentru Sâmbătă”, şi că El „este Domn chiar şi al Sâmbetei” (Marcu 2:27-28), vrea să spună doar că viaţa şi sănătatea omului este deasupra interdicţiilor Sâmbetei. Dar tiparul expresiei lui Iisus se regăseşte şi la Pavel, când vorbeşte despre relaţia dintre soţ şi soţie (1 Cor 11:9-10 „femeia a fost făcută pentru bărbat, iar nu bărbatul pentru femeie”). Dacă bărbatul are o prioritate în ce priveşte răspunderea asupra familiei (este „capul”), oare înseamnă aceasta că el are dreptul de a-şi desfiinţa soţia sau a o înlocui cu alta, ori cu altul?

Fariseii abuzau de interpretarea Poruncii, într-un stil talmudic, cazuistic, dar Iisus a apărat cu acea ocazie gestul ucenicilor de a rupe spice cu mâna şi a mânca grâul, fiindcă era dreptul lor să mănânce. Doamne fereşte, cum poate spune cineva, fariseu evreu sau fariseu creştin, că a mânca în ziua Domnului este păcat? Oare Adam şi Eva în rai nu mâncau din pomi şi din vie ? Vă imaginaţi că trebuia să le culeagă de vineri şi să le ţină la „frigider”, în scorbura aceluiaşi copac? Ridicol.

“Iată ce spune Sf. Pavel în acest sens: ‘Căci dacă Iosua le-ar fi adus odihnă, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit, după acestea, de o altă zi de odihnă. Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu’ (Evrei 4:8-9). Oare ce înseamnă aceste cuvinte dacă nu abolirea sâmbetei şi instituirea unei alte zile de odihnă, în condiţiile în care multe ale prescripţii ale Legii Vechi nu mai erau obligatorii pentru creştini (cf. Fapte cap. 15 ş.a.)?”

Da, dacă textul din Evrei 4:8-9 ar spune aşa cum ziceţi, ar fi mare încurcătură, l-aţi face pe Pavel să se contrazică. Dar în acest caz, BOR se face de râs, traducând Evrei 4:9 într-un mod uluitor. De exemplu, în Biblia lui Şerban, ortodoxia spune: „Iată dară, au rămas sărbarea sîmbetei nărodului lui Dumnezău.” NT de la Bălgrad (Alba Iulia), zicea cu câţiva ani mai devreme, „Pentr-aceaia au rămas oarece sîmbătă oamenilor lui Dumnezău.” Traducerea ortodoxă a profesorului Niţulescu arată că „rĕmâne odihnă de sâmbătă pentru poporulu lui Dumnedeu.” Biblia BOR (traducerea lui Galaction în principal, dar pe ici pe colo diortosită), zice: „Drept aceea s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu.” Trebuie să fie tare grea elineasca aceasta devreme ce textul a fost atât de divers tradus în spaţiul mioritic. Cu asemenea argumente vreţi să convingeţi oamenii ?

Referirea la FA 15 nu vă avantajează, pentru că acolo se specifică numai problemele disputate pe atunci (pe de o parte dorinţa unora de a impune şi creştinilor neevrei circumcizia şi calendarul evreiesc, pe de altă parte voinţa sinodului apostolic de a nu rupe creştinătatea de legile permanent valabile ale VT. De aici referirea specifică la unele aspecte care erau observate ca abateri atunci (folosirea sângelui de animale, a cărnurilor nesacrificate corect, a compromisurilor cu mesele idoleşti şi cu desfrâul). Cât despre Sâmbătă şi despre alte Porunci dumnezeieşti, Sinodul Apostolic nu a luat decizii, fiindcă nu existau dispute. S-a amintit doar că creştinii ştiu tot ce trebuie, deoarece Moise este citit în sinagogi în fiecare zi de şabbat (FA 15:1.5.19-21). Este cât se poate de semnificativ că, în timp ce în FA 15, sau în epistolele lui Pavel, apar dispute legate de circumcizie, de sărbători, şabbate calendaristice şi bucate jertfite idolilor (sau doar suspectate), precum şi de sânge, desfrâu şi carne de animale ucise nu prin înjunghiere, o dispută cu privire la Sâmbătă nu apare nicăieri. Toate aşa-zisele dovezi sunt speculaţii ale unor teologi care nu se pot pune de acord între ei nici măcar în ce priveşte traducerea.

„După Învierea Sa din morţi în zi de duminică (cf. Ioan 20:1), Hristos S-a arătat în seara aceleiaşi zile ucenicilor Săi (cf. Ioan 20:19), când nu era Toma cu ei, apoi a doua oară exact peste o săptămână (expresia ’după opt zile’ are de fapt sensul ’în a opta zi’, adică tot duminica), când era ’şi Toma împreună cu ei’ (cf. Ioan 20:26).”

Dacă Iisus a avut de gând să inaugureze şi să consfinţească o sărbătoare duminicală, cum vă explicaţi că timp de vreo 12 ceasuri după înviere a umblat pe cine ştie unde şi abia seara, când după Scriptură se încheie ziua, a venit să Se întâlnească cu ucenicii? Iar întâlnirea nu a avut un caracter religios, liturgic, ci o simplă întâlnire cu ei. Ei nu serbau atunci, ci erau adunaţi şi încuiaţi pe dinăuntru, de frica poliţiei Templului, iar Iisus a venit doar să le dovedească tuturor că înviase şi a mâncat în faţa lor ce s-a găsit, peşte şi fagure, ca să le arate că este înviat în trup, nu duh. Dvs ziceţi că “după opt zile” înseamnă exact o săptămână. Dar nu uitaţi, că nu scrie “la opt zile”, ci “după opt zile”. Cel mai devreme, următoarea întâlnire a fost dacă nu în cursul zilei de luni, cel mai devreme duminică seara, adică la începutul zilei de luni, după timpul biblic (începerea zilei la miezul nopţii este o modă târzie, romană, nu se reflectă în Biblie).

“Prin aceasta Hristos nu doar că sfinţeşte ziua duminicii, ci marchează şi intervalul unei noi săptămâni (ciclu de 7 zile), aşa cum era să fie ţinută ea mai departe de către creştini.”

Şi prin ce anume a sfinţit El ziua duminicii în aceste întâlniri? Că s-a întâlnit cu ucenicii Lui de vreo două ori, de fiecare dată seara, după ce duminica trecuse ? Sau prin faptul că în nici o întâlnire nu s-a ţinut o slujbă oarecare, ca să nu mai vorbim de euharistie? Cât priveşte ciclul de 7 zile, el exista. Iar ciclul de 7 zile a fost dat de Dumnezeu împreună cu Sâmbăta şi pentru Sâmbătă, altminteri nu ar fi avut nici un sens. Dacă Iisus venea să schimbe, de ce n-a schimbat şi ciclul săptămânal, să-l facă de 10 zile sau de 5 zile, ca la egipteni şi chinezi? De ce tot după evrei?

“Din Noul Testament ştim că Duhul Sfânt s-a pogorât peste Apostoli în zi de duminică (Fapte 2:1) şi tot atunci s-au botezat primii creştini şi s-a făcut frângerea pâinii (Fapte, cap.2).”

Este bine că aţi dat trimiterea biblică, fiindcă oricine poate vedea că acolo nu scrie nimic de duminică. Mă rog, chiar dacă evenimentul ar fi avut loc într-o duminică, asta nu schimbă nimic, devreme ce nici Duhul Sfânt nu a spus Bisericii să se adune şi să hotărască sfinţirea zilei învierii. Dar o analiză mai serioasă ar putea arăta că Cincizecimea (Şavuot) în acel an a căzut într-o Sâmbătă. Verificaţi un calendar evreiesc pe doi ani, şi vedeţi că sărbătorile nu cad în fiecare an în aceleaşi zile ale săptămânii, fiindcă acestea erau sărbători calendaristice. Existau de asemenea şabbate calendaristice (cf. Lev 23) care cădeau în timpul acestor sărbători, sau se confundau cu ele, ca zile fixe ale unor luni, nu ale săptămânii. Sărbătoarea Cincizecimii este fixată la 7 săptămâni după şabbatul pascal, şi anume a 50-a zi. Un fapt deosebit de interesant este că, în timp ce Ioan se referă la marii preoţi (care erau saduchei), că urmau să serbeze noaptea de Pesach, cu mielul, în seara Vinerei Mari (Ioan 18:28), iar şabbatul pascal coincidea cu Şabbatul săptămânal (Sâmbăta), mărind astfel importanţa zilei (Ioan 19:31), sinopticii (Matei, Marcu, Luca) dau alt reper, probabil după calendarul cel mai popular, care era promovat de farisei şi care a supravieţuit până astăzi: ziua jertfirii mielului de Paşti, care marca începutul sărbătorii a fost în mod clar în Joia Mare, sărbătorită şi de Iisus cu ucenicii (Luca 22:7.15-16).

Am dat doar referinţa din Luca, pe celelalte le găsiţi, dacă aveţi nevoie. Este important că Luca arată că ziua jertfei de Paşti (14 Nisan, quartodecima) a fost în Joia Mare, că seara Iisus a mâncat Paştile cu ucenicii, apoi S-a dus în Grădină cu ei. Ziua de 15 Nisan, adică şabbatul pascal a căzut astfel în Vinerea Mare. După acest calcul, a 50-a zi de la Paşti nu mai cade duminică, ci cade într-o sâmbătă. Ştim bine că Faptele Apostolilor este scrisă tot de Luca. Prin urmare trebuie să avem acelaşi sistem calendaristic în ambele. Se ştie că în acel timp la evrei existau sisteme calendaristice diferite pentru sărbători. Şi chiar astăzi, evreii karaiţi au un sistem diferit de al evreilor ortodocşi.

Mai târziu, în toată Biserica „frângerea pâinii” (Euharistia / Liturghia) era făcută duminica (Fapte 20:7) şi tot duminica se făceau colectele pentru săraci (cf. I Corintheni 16:2), acestea fiind probabil făcute înainte sau după Liturghie, odată cu Agapele (mesele frăţeşti ale dragostei). Tot în zi de duminică Dumnezeu i-a descoperit Evanghelistului Ioan Apocalipsa (Apoc. 1:10). Din toate aceste texte se vede clar că Hristos, ucenicii Săi şi în general primii creştini şi cei de după ei ţineau exclusiv ziua duminicii, şi nu avem nici un text precum că aceştia ar fi ţinut sâmbăta. Mai mult decât atât, Sf. Pavel le cere creştinilor să nu-i bage în seamă pe cei care-i judecă „cu privire la sâmbătă” (Col. 2:16), arătând abolirea acesteia.

“Deci acest argument al adventiştilor nu ţine, iar altele nici nu există.”

Serios ! Eu zic să citiţi nişte cărţi de teologie a Sabatului, nu să vă mulţumiţi cu ce se învaţă la sectologie. Dacă vreţi să-i puteţi combate, trebuie să le ştiţi bine argumentele.

Cât priveşte argumentele din Didaché, scrisoarea lui Ignaţiu, a lui Pseudo-Barnaba, autenticitatea nu este disputată, dar ce vă spune DVs. O epistolă care se găseşte astăzi în două variante, una mai umflată şi alta mai subţire? Sau că nu există accord cu privire la vechimea reală a acestor scrieri. Este posibil că cel puţin unele sunt din secolul II, dar asta nu schimbă nimic. În secolul II a început să înflorească şi gnozele antiiudaice în creştinătate, aşa că prezenţa unor atitudini teologice ostile Sâmbetei nu trebuie să ne mire. Părinţii şi învăţătorii Bisericii, deşi s-au opus gnozelor, au acceptat până la urmă unele influenţe ale acestora. Era spiritul timpului. După Victoria romanilor în războiul cu evreii din anul 135, curentul antiievreiesc a luat proporţii şi s-a resimţit şi în creştinism, iar unii creştini, notabil cei din Roma şi din Alexandria, au ascuns sâmbăta, pe care au făcut-o apoi zi de post şi au promovat întâlniri exclusive duminicale. În Asia Mică însă, în leagănul ortodoxiei de azi, s-au ţinut ambele zile mai mult timp, până când creştinismul roman a învins, aşa cum a învins şi în privinţa sărbătorii Naşterii Domnului (25 decembrie, în loc de 6 ianuarie) şi în privinţa Paştilor (prima duminică după echinocţiul de primăvară, în loc de 14 Nisan, cum ţineau pe atunci ortodocşii). Au trecut atâtea secole, domnule, a fost destul timp pentru uitare, iar inovaţiile omeneşti au devenit între timp tradiţii bătrâne.

“La începutul sec. II, Pliniu cel Tânăr scrie împăratului Traian (Epistola X:96,7) despre faptul că creştinii îşi făceau Liturghia solemnă în “ziua soarelui / dies solis”. Această expresie va fi împrumutată de acum înainte şi de scriitorii creştini, cu explicaţii simbolico-teologice (aşa cum vom vedea mai jos).”

Dacă nu sunt indiscret, din care ediţie a scrisorii lui Plinius citiţi şi în ce limbă aţi găsit acel document? Dacă aţi cumpărat cartea, duceţi-o înapoi, să vă dea banii pe ea, că este falsificată. Plinius nu foloseşte expresia „dies solis”, ci „stato die ante lucem” (adică „într-o zi stabilită, înainte de răsărit”) http://www.kchanson.com/ANCDOCS/latin/pliny.html . Care este acea „zi fixă” nu ne spune deloc. Nici nu ni se spune măcar dacă e o zi fixă din lună sau din an. Faptul că în zona microasiatică guvernată de Plinius este atestat peste o generaţie un puternic curent cvartodeciman, indică mai degrabă că era vorba de o celebrare anuală a învierii lui Iisus, după calendarul fix al evreilor, adică aşa cum ţineau vechii ortodocşi Paştile înainte de Constantin.

Pseudo-Barnaba nici nu merită luat în discuţie, fiindcă nu ştie să citească în Biblie.Iezechil (43:27) vorbeşte despre opt zile de ceremonii sacrificial pentru sfinţirea altarului de la templu, dar cele opt zile ceremoniale nu au nici o legătură cu ciclul săptămânal.

“Sinodul de la Elvira (aprox. 306 – exact în toiul celor mai mari persecuţii) stabileşte prin Canonul 21 să fie excomunicaţi cei care 3 duminici la rând lipsesc de la Liturghie.”

Canoanele sinodului din Elvira nu sunt luate în serios nici de ortodocşi, deoarece acelaşi sinod a hotărât să nu apară icoane pe pereţii bisericilor. Se vede că mai greşesc şi sinoadele.

“Repet încă odată, nici un izvor creştin sau păgân din primele trei secole nu aminteşte despre ţinerea sâmbetei de către creştini.”

Întrebarea cea mai serioasă este dacă Noul Testament este izvor creştin şi dacă creştinii mai acceptă mărturia NT. Cât priveşte sursele păgâne despre creştinism, acestea apar abia la începutul secolului II, şi nu se preocupă de acest aspect, nici de sâmbătă, nici de duminică. Abia în zilele lui Tertullian păgânii reproşează creştinilor că ţin ziua soarelui.

Cert este că iudaismul era privit cu tot mai mare ostilitate de către păgâni, după căderea Ierusalimului şi în special după anul 135 (revolta lui Bar-Kochba şi victoria lui Hadrian), iar creştinii, care erau la început o sectă iudaică, nu erau mai iubiţi de păgâni, dimpotrivă, erau priviţi cu dispreţ şi de unii şi de alţii. Realitatea este că pe măsura creşterii numerice, creştinii au răspuns la această provocare distanţându-se de iudaismul care era tot mai persecutat şi apropiindu-se mai mult de cei puternici (păgânii), cu atât mai mult cu cât majoritatea creştinilor proveneau acum dintre păgâni. Aceasta a fost trista realitate. Dacă s-ar fi ţinut seama de porunca apostolică (1 Cor 10:32) nu s-ar fi ajuns la tragedia istorică. Dar creştinii au răspuns ostilităţii iudaice cu ostilitate emoţională şi teologică, pentru că nu au înţeles destul de bine ce înseamnă afirmaţia lui Iisus faţă de femeia păgână (Ioan 4): “…pentru că mântuirea vine de la evrei”.

“Şi până la Moise nu se vorbeşte de sâmbătă.”

De ce ar fi trebuit să se vorbească? Scriind Geneza, Moise nu a intenţionat să descrie amănunţit tot ce făceau şi credeau strămoşii, ci doar experienţa lor cu Dumnezeu în momentele cheie ale vieţii. În rest, nici nu ni se spune că patriarhii ar fi mâncat caş. Dar devreme ce erau păstori, avem tot dreptul să gândim că mâncau caş. Dacă ni se spune în Geneza 2 că Dumnezeu, după ce a creat familia, a sfinţit ziua a şaptea a săptămânii, apoi ciclul săptămânal este amintit în repetate rânduri în cartea Genezei, fie sub forma repetată de „7 zile” (în naraţiunea Potopului, cap. 7-8), fie sub numele de săptămână (în discuţia dintre Iacob şi Laban), înseamnă că era cunoscut şi şabbatul. Altminteri, ce sens poate avea săptămâna, fără o zi deosebită care să delimiteze ciclul? De la Moise până pe vremea lui Elisei, deasemenea nu mai este amintit sabatul, cu excepţia cărţii Psalmilor. Dar nimeni nu se îndoieşte că exista. Jubileul este poruncit în Legea lui Moise, dar nu mai este atestat mai târziu. Înseamnă că nu s-a ţinut deloc?

“Decalogul a fost dat tot evreilor şi chiar dacă el are o anumită valoarea şi în NT, acesta trebui privit prin prisma Legii Harului şi nu a prefigurărilor din VT.”

Dacă veţi citi cu atenţie Legea lui Moise, veţi vedea că Decalogul şi tot ce a vorbit Dumnezeu a fost pentru a-i ajuta să înţeleagă Harul Lui. Este o prejudecată popular că Harul lipseşte din Legea lui Moise sau din VT. Deasemenea, Sâmbăta nu este descrisă în Biblie ca o prefigurare, ci ca o sărbătorire a faptelor lui Dumnezeu (Facere, Mântuire etc.).

“Restul discuţiei este inutile, mai ales că nu recunoşti că Hristos mai mult nu a ţinut sâmbăta, decât a ţinut-o. Iar când a ţinut-o a făcut-o doar pt a nu fi învinuit.”

Vreţi să spuneţi că se temea de farisei? Păi de ce nu le-a vorbit clar deoparte, numai ucenicilor Lui: “Măi băieţi, amin, amin vă spun, gata cu sâmbăta…!”

“Informaţiile istorice sunt importante pt că ele arată cum ţineau primii creştini – apostolii şi ucenicii lor direcţi”

Despre apostoli aflăm din Scriptură suficient. Pseudo-Barnabii şi alţii nu au fost deloc urmaşi direcţi ai apostolilor. Şi chiar apostoli dacă ar fi fost, aşa cum Iuda Iscariot a fost ales de Iisus între cei doisprezece, şi i se făgăduise ca şi celorlalţi, un tron în împărăţia mesianică (Mat 19:27-28.30), tot degeaba, dacă a trădat Cuvântul. Nimeni nu este mai presus de Lege.

“…nu aşa cum v-au învăţat ereticii americani din sec. 19.”

Bine ar fi să vă hotărâţi la un sens mai rezonabil al termenului de “eretic”. După 20 de secole de rătăciri, în care Biserica s-a tăvălit cu toţi mai marii lumii şi, ca urmare, a persecutat pe “eretici” în toate felurile posibile şi imposibile, a fi numit eretic sună ca un compliment. Thanks !

“Hristos spune că va sta “în pământ” 3 zile şi 3 nopţi, dar a stat doar o zi plină şi 2 nopţi, înviind a treia zi. Aşa era modul de exprimare al evreilor.”

Nu se poate trage concluzia, pe baza unei singure expresii stranii dintr-o singură evanghelie, că acesta ar fi fost modul de exprimare al evreilor.

Referitor la dl Haym, domnia sa a scris multe lucruri bune în comentariul personal, care merită citite, dar afirmaţia „...ca Isus este Cristos nu exista decit in epistolele modificate dupa Constantin,” este inacceptabilă. A nu recunoaşte că Iisus este Messia/Christos este de aşteptat de la un evreu. Dar nu aceasta este problema. Din experienţa mea cu Dl Haym, am tras concluzia că nu este sensibil la argumente.
Vă doresc sănătate şi mulţi ani !

Cu simpatie creştină,

Lect. univ. drd. Florin Lăiu

_______________________________________________________________________

Scurtă replică lui Eron:

Dragă Eron,

Nu este corect să susţii că duminica provine numai de la Constantin. În realitate, duminica are trei rădăcini în trei epoci diferite. Mai întâi, ea a apărut ca o extrapolare săptămânală a serbării anuale a Învierii. A fost iniţial o zi de adunare pentru Cina Domnului, după Şabbat, şi în care lucrul nu era interzis. Treptat, ea a făcut concurenţă Sâmbetei, aşa fel încât în cele mai influente centre creştine a început să ia locul şabbatului ca zi de cult, în timp ce şabbatul a devenit zi de post. Începând cu Constantin, duminica începe să preia ceva din sfinţenia şabbatului, fiindcă s-a decretat ca să fie o zi de oprire de la lucru şi de la distracţii în cetăţi. Se permiteau însă muncile agricole. Sâmbăta încă era ţinută în multe locuri, dar era tot mai condamnată de teologi. După anii 500, mai întâi în Apus, apoi tot mai extins, a apărut o a treia rădăcină a duminicii: duminica înlocuieşte şabbatul, şi va fi de acum încolo justificată pe temeiul Decalogului. În concluzie, mai întâi a fost un obicei popular nevinovat, apoi o preferinţă a Bisericii şi a Imperiului, după care a devenit repaus săptămânal exclusiv, promovat de papalitate, în numele Decalogului şi în numele autorităţii tradiţiei. În concluzie, lucrurile au fost mai complexe. Doar un decret imperial nu ar fi putut convinge pe creştini să adopte o nouă zi de închinare.

VISON ŞI STACOJIU

2010-01-10T19:28:00.010+02:00

Preafericită biserică de ciocli,
care duci soarele pe năsălie,
care-ai făcut din rătăcire dogmă, cu bozii tăi de var şi ablepsie;

care-ai făcut din dragoste păcat,
şi din păcat putere şi poruncă,
făgăduind verdeaţă celor duşi,
iar celor treji un loc în iad, de muncă;

Călare pe puteri -- pe şapte munţi --,
lângă mormânt, răsfăţ răpitoresc,
cernită maică sacră-a celor mulţi
şi soacră pentru cei care gândesc.

Distinsă vrăjitoare care legi
ce Dumnezeu dintru-nceput dezleagă,
şi-apoi dezlegi, cu sfinţii tăi betegi,
porunca lui Christos cerută-ntreagă.

Dacă mai ai şi fiice, fericito,
care se tăvălesc cu voievozii,
şi care magic îşi înneacă plozii,
atunci să plouă foc, să vină apă,
numai Apocalipsa ne mai scapă !

An nou — Cezar nou ! (Let the swine go home in the woods !)

2010-01-04T08:39:00.005+02:00

Replici la comentariul lui Cezar

Cezar: "Recunosc ca analiza mea a fost prezentata foarte pe scurt,..."

Dragă Cezar, când e vorba de exegeza unor pasaje disputate, când apar afirmaţii aparent contradictorii, nu este suficientă o analiză „foarte pe scurt". În asemenea situaţii, ori duci treaba până la capăt, ori o laşi pe seama altuia. Afară de faptul că vrei să exprimi o simplă opinie personală sau colectivă.

Cezar: "...insa cu maxima sinceritate iti spun ca mare parte din afimatiile tale n-au nici o legatura cu realitatea."

OK. Nimeni nu te suspectează de nesinceritate. Dar sinceritatea nu este suficientă. Mai trebuie şi imparţialitate (pe care nu o ai), dar chiar dacă ai avea-o, nu este suficientă. Este nevoie de un studiu serios şi întemeiat pe PRINCIPII DE INTERPRETARE solide, care să permită o armonizare cinstită a afirmaţiilor biblice contrarii, plus un studiu istoric mai profund decât simpla citare din Părinţi, care să explice şi preferinţa populară a creştinismului istoric pentru tot felul de dezlegări (când este vorba de poruncile lui Dumnezeu) şi pentru tot felul de legăti (când este vorba de poruncile oamenilor / Bisericii).

Cezar: "Daca exista dorinta de a intelege ce spune un pasaj, si nu ceeea ce nu spune, nu vor fi probleme."

Dacă citeşti doar un anumit pasaj şi ignori alte pasaje, totul este clar, chiar dacă nu e şi corect. Dar pentru a înţelege corect ce a vrut să spună Dumnezeu prin autorii Bibliei, nu este suficientă dorinţa de a înţelege un pasaj, nici măcar dorinţa de a le înţelege pe toate. Există un proverb care spune că drumul spre iad este pavat cu dorinţe bune. Dar nerealizate, desigur. Dincolo de dorinţă, dacă vrei să faci o treabă bună, ai nevoie de muşchi, de (bună)voinţă, curaj, unelte potrivite, efort, perseverenţă, un proiect serios, o inteligenţă ascuţită şi echilibrată, cât mai multă informaţie de calitate şi peste toate acestea şi încă peste multe altele, e enevoie de un alt tip de sinceritate decât acela despre care vorbeai, şi anume, acea dispoziţie şi înţelepciune care vine de la Dumnezeu peste cei care nu doar lucrează, ci se roagă neîncetat, apropiindu-se de Scriptură cu respectul cuvenit Prezenţei lui Dumnezeu.

Referitor la afirmaţia lui Mr Q ("Pana si sodomitii au ajuns sa demonstreze cu Biblia ca homosexualitatea nu este un pacat”), pot spune că este o comparaţie care merită analizată. Oricine caută să folosească Biblia pentru a găsi scuze ingenioase pe care mintea omenească nesfinţită le pune la dispoziţie celui care preferă dezlegările, face o teologie dezastruoasă. În cazul dezorientărilor nefireşti, Biblia este suficient de clară, dar maniera raţionalist-liberală şi necinstită în care aceştia caută să folosească Biblia, le permite să se ascundă după pretexte "biblice". Nu am să repet acum argumentele lor isteţe, dar aş spune că în acest caz este aproape nenecesar a se consulta Biblia, fiindcă păcatul cu pricina este o deviere vizibilă de la legile naturii. De aceea şi Biserica Ortodoxă îl numeşte "păcate împotriva firii". Natura într-adevăr ne învaţă în multe privinţe ce este bine şi ce este rău. Dar dacă cineva are îndoieli, ar trebui să citească (Lv 18:22, 23; Ez 16:49-50; Rom 1:24, 26-28; 1Cor 6:9; 1Tim 1:10; Ap 21:8). În referinţele de mai sus, păcatul acesta este numit „scârbos”, „urîcios”.

Dar cât de natural este să mănânci orice îţi vine în minte? Nu cumva şi aceasta este o pervertire a naturii şi a poftelor firii? Biblia arată că la început, Dumnezeu a creat pe om vegetarian, ba chiar şi pe fiare le-a făcut vegetariene (Gn 1:29-30). Între timp s-a întâmplat ceva, de moment ce există atâta mâncătorie în toată lumea vie. Desigur, Dumnezeu a prevăzut că în condiţiile Căderii, omul nu se va putea hrăni chiar ca în Paradis, de aceea Dumnezeu a fost îngăduitor şi, condescendent ("cu pogorământ") a permis oamenilor să mănânce carne, dar numai din anumite animale (Gn 7:2.8; 8:20; Lv 11) şi în condiţii speciale, fără sânge etc. Dumnezeu a dat legea aceasta evreilor în mai multe locuri, tocmai pentru că unii dintre ei o uitaseră în robia egipteană.

Planul lui Dumnezeu însă a fost ca nu numai ei, ci şi păgânii din jurul lor să se întoarcă la Dumnezeu şi să primească legile curăţiei:

„Un popor amestecat păgân se va aşeza în Aşdod, şi voi frânge astfel mândria filistenilor. Voi scoate din gura acestui popor sângele, îi voi scoate spurcăciunile dintre dinţi. Acesta va fi şi el o rămăşiţă de partea Dumnezeului nostru, va fi ca un clan din Iuda: Ecronul va fi ca iebusiţii [vechii locuitori ai Ierusalimului]. Zaharia 9:6-7

Având în vedere că ambele obiceiuri sunt numite în Scriptură urâciuni şi scârbe (atât perversiunile sexuale, cât şi dezlegările la mâncăruri păgâneşti), ar trebui să fim mai atenţi cu păcatele împotriva firii, fiindcă profetul Isaia spunea amatorilor de dezlegări la cărnuri necurate:

„Cât despre cei care se 'sfinţesc' şi se 'curăţesc' urmând în 'grădinile sacre' pe cel care este în mijlocul lor, cei care mănâncă carne de porci, de târâtoare şi de şoarcei-- toţi aceştia vor fi distruşi împreună" Şi Isaia adaugă, la sfârşitul acestui pasaj expresia clasică "נאם יהוה = 'Este cuvântul lui Iahwé '" (Isaia 66:17). Ceea ce este foarte important şi neobservat de creştini, profeţia lui Isaia din cap. 66 vorbeşte despre un timp în care credinţa avea să se răspândească printre neevrei, ba chiar într-un timp dinaintea venirii Domnului în strălucire şi foc pentru a pedepsi lumea (vezi versetele anterioare 15-16).

Isaia foloseşte cadrul cultural al timpului lui, descriind un ritual canaanit (sfinţirea şi purificarea aceea rituală prin grădinile sacre, precum şi mâncarea de spurcăciuni). Astăzi creştinii se sfinţesc altfel, nu prin grădini sacre, ci în spaţii zidite, unde se ating de obiecte sfinţite, se stropesc cu apă sfinţită şi aplică multe alte ritualuri pe care Sfânta Scriptură le ignoră complet, dar ca şi evreii din timpul lui Isaia, care se luau adesea după tradiţia populară a ţării (Canaanul), îşi permit să mănânce porc sau alte spurcăciuni, care n-au fost niciodată curăţite de Dumnezeu.

O fi Biserica Ortodoxă de la Apostoli, ca şi cea Catolică etc. la fel de veche, ca şi Sinagoga, care este încă mai veche şi cu o succesiune la fel de onorabilă, de la Moise şi Profeţi, însă accentul şi realitatea tuturor acestora, ca şi a tuturor religiilor lumeşti este tradiţia, nu Cuvântul lui Dumnezeu. Continuitatea instituţională este respectabilă, dar nu suficientă. Succesiunea spirituală şi LOGICĂ (1 Pt 2:2, de la Logos-cuvântul lui Dumnezeu) este aceea care ne face cu adevărat creştini. Creştinismul se mănâncă zilnic, „pe pâine”, în mod personal, aşa cum spunea Iisus, nu prin intermediari, şi nu este suficient că au mâncat părinţii, trebuie să mănânce şi copiii, fiecare în parte. Creştinismul începe cu naşterea din nou a fiecărui om care alege în mod liber Calea lui Christos, prin pocăinţă şi botez. Aceasta nu se transmite doar pe cale culturală, instituţională, politică sau magică, ci se primeşte, aşa cum zice Sf. Petru în 1 Pt 2:2, dacă dorim cu adevărat 'laptele logic şi curat' al cuvântului lui Dumnezeu (1 Pt 1:25) şi nu pe cel trecut prin pânzele şi sitele murdare ale vremurilor.

Cât despre textele citate de Evagrie (Fc IX,3; ICo X,25; Mt XV, 11), le-am explicat în comentarii anterioare şi nu vreau să mă repet.

Simte-te liber să crezi cum vrei. Nu vreau să spun că a mânca porc este de aceeaşi gravitate cu a călca una din cele 10 porunci, sau ar fi o vină la fel de grea şi urîcioasă ca sodomia. Dar în esenţă este aceeaşi problemă: profanarea trupuiui omenesc, care este templul Duhului Sfânt şi care trebuie sfinţit pentru El şi în continuare prin El (Rom 12:1; 1 Tes 5:23), (1Cor 6:19-20).

Întreabă-te foarte serios de ce şi de unde a citat Petru în 1Pt 1:14-16, după ce ne-a lăsat îndemnul: "Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în poftele, pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă". Nu ai comentat deloc acest pasaj despre care am scris.

Dumnezeu nu ţine cont de faptul că păgânii mănâncă de toate, sau că un creştin a fost ignorant ori rătăcit în trecut (FA 17:30-31), dar când astăzi Biblia este atât de răspândită şi ştiinţa de carte este universală, este mare păcat să trăim în întuneric şi să ne orientăm numai după opaiţe şi scântei de acum 15 veacuri, încercând să eclipsăm soarele Cuvântului cu citate ale sfinţilor de mâna a doua.

Nu uita că fariseii au venit la Iisus tot cu argumente din acestea: Noi suntem de la Părintele Avraam, avem 2000 de ani vechime (chiar atâta trecuse de la Avraam la Iisus). Tu abia ai apărut, nu ai nici 50 de ani! Şi nici nu ştim cine eşti -- probabil un samaritean sau un posedat (Ioan 8:39-58).

Nu ne comparăm noi cu Iisus, şi nu-L monopolizăm. Iisus este al tuturor, orice păgân are dreptul la o succesiune directă de la Iisus, prin întoarcere la Dumnezeu şi la Scriptură, cu atât mai mult un creştin, care deja crede şi are cunoştinţe. Dar dacă, în timp ce în ţări păgâne, oamenii părăsesc stilul lor de viaţă şi primesc Evanghelia cu întreg cadrul ei biblic, cum este posibil ca în creştinătate să existe atâta rătăcire, ignoranţă şi dispreţ faţă de învăţăturile curate ale Bibliei? Să fie islamicii şi budiştii mai aproape de planul lui Dumnezeu din Geneză, decât creştinii?

Întrebarea trece dincolo de tine. În orice caz, şi tu poţi deveni, dintr-o măruntă victimă a căderii şi degradării creştinismului, într-un om pe care Dumnezeu poate conta. Şi cine ştie dacă nu tocmai pentru acest motiv a îngăduit Dumnezeu să dai peste aceste articole şi comentarii ?

Multe gânduri frumoase pentru toţi cei dragi

2009-12-24T19:07:00.011+02:00

Familia Lăiu Florin şi Lăcrămioara urează tuturor Lăilor şi Nelăilor sărbători fericite şi curate !
La mulţi ani cu sănătate!
http://www.youtube.com/watch?v=w0e4I9_QFkE

Exegeză lingvistică sau alegorică (curat murdar!) ?

2009-12-24T15:05:00.002+02:00

Dialog continuat de la adresa...

Cezar:

Stimate d-le profesor,

referitor la metoda lingvistica si cea diacronica: nu m-am referit la faptul ca n-au nici o importanta pe marea scena a exegezei. Fac trimitere la disputa Mitropolitului Saguna cu Ioan-Heliade Radulescu cu privire la incercarea de traducere a Bibliei a celui din urma.
Interpretarea corecta a Sf. Scripturi se realizeaza prin luminarea Duhului Sfant. De asemenea, metoda exegetica folosita de insusi Iisus si Sf. Apostoli, este garantia ca prin ea putem intelege corect si noi Textul Sacru(TIPOLOGIA).
Metoda de interpretare lingvistica apare, din cate stiu eu, destul de tarziu(?sec. IV - prin scoala antiohiana intrucat ea se baza pe interpretarea literara?).
M-ati inteles gresit referitor la FA cap. 10. Eu m-am referit la faptul ca evenimentul relatat de aghiograf acolo, este o costructie lucanica si nu petrina. Adica cuvintele pe care Petru si Domnul le-ar fi schimbat intre ei, ar fi parafrazate de Luca in scrierea sa(ca de exemplu cuvantarea Sf. Pavel din Areopag sau Bunavestire lucanica)
Astfel concluzia dvs bazata strict pe instrumentul lingvistic ar avea de suferit. Un alt amanunt important este ca FA nu s-a pastrat in originial. N-am facut un studiu pe manuscrise sa vad daca in relatarea acestui episod apar diferente in text, insa daca acestea totusi exista, din nou metoda lingvistica isi pierde din credibilitate.
Semnul de intrebare pe care eu il pun, consta in eficienta sau contributia metodei lingvistica de a ne conduce spre adevar in cazul de fata.
Daca incercam sa-l excludem pe Duhul Sfant din exegeza noastra inseamna ca nu suntem pe drumul corect. Desigul, atat metoda lingvistica cat si cea diacronica au importanta lor. Acest lucru il reclam eu in studiul dvs.
Deci, daca aplicam metodele de exegeza biblice(erminia Duhului si tipologia) ajungem mai usor dar si mai sigur la ADEVAR.
Astfel desfiintarea restrictiilor de alimentatie este modul in care Biserica Primara, PArinti Bisericii dar si noi crestinii de astazi am inteles acest verset.
Faza cu preotul si cu sfintitul gospodariei n-o inteleg. Problema preotului ce-o fi spus... oricum noi nu tratam dpdv personal problema. Pot sa aduc si eu o gramada de argumente personale solide insa nu le luati in considerare.

Iertati! Fie ca Praznicul Nasterii Domnului sa va fie prilej de bucurie si spor duhovnicesc !

Dragă Cezar

Mulţumesc pentru urări şi îţi doresc la fel sărbători binecuvântate.

Se poate să te fi înţeles eu greşit, acesta este riscul dialogului scris, sau al oricărui dialog. Eu am practicat diferite tipuri de exegeză, de-a lungul timpului, şi sunt conştient că în hermeneutică are şi tipologie şi alegoria oarecare valoare, dar nu în exegeza serioasă, critică, care îşi propune să descopere sensul intenţionat de autor, aşa cum se adresează mai întâi contemporanilor lui. Alte tipuri de interpretare, de hermeneutică (ermineftică) se concentrează mai puţin asupra literei şi dau prioritate „spiritului”, fiindcă acesta poate fi mai uşor manipulabil. Litera este atunci aservită unei teologii specifice, unei dogme, unei tradiţii preferate.

Din acest punct de vedere, disputa dintre Şaguna şi Heliade-Rădulescu este pentru mine, net în favoarea cărturarului laic, care voia să facă o treabă mai ştiinţifică. Încă nu era destul de echipat s-o facă, dar era mult superior duşmanilor lui. Şaguna era preocupat să-l afurisească şi să- solească pe cărturar să întreruă traducerea pe care o făcea (ceea ce s-a şi întâmplat), dar de partea lui, Şaguna a plagiat aproape cuvânt cu cuvânt traducerea greco-catolică existentă la data aceea şi a publicat-o ca pe o traducere proprie, fără să menţioneze sursa, nici măcar ca bibliografie. Asta ţine de lingvistică, sau de Duhul Sfânt şi de şcoala spiritualistă ?

Foarte frumos că ai amintit de Şcoala din Antiohia. Aceea a fost cu adevărat o şcoală creştină, care a susţinut o metodă de interpretare biblică respectabilă: metoda istorico-grammatică. Cea din Alexandria, care a produs cărturari mai cunoscuţi, în ciuda cunoştinţelor lingvistice (cel puţin în cazul lui Origen), a fost orientată mai mult spre filozofie şi teologie sistematică, folosind metoda mistico-alegorică, pentru a sili Scriptura să vorbească în favoarea unui nou tip de creştinism care se ridicase: un compromis între gnoza neo-platonică şi evanghelie. Rezultatul a fost că chiar Biserica (cea de Răsărit cu precădere) a condamnat origenismul, deşi adepţi ai lui Origen au continuat să existe, iar cea din Occident a preluat mai mult din Origen.

Fără nici o ezitare, eu mă declar cu totul de partea exegezei critice, care are ca suport filologia (critica textuală, lingvistica, istoria). Numai astfel interpretarea poate fi credibilă, pentru că poate fi controlată. O interpretare care nu poate fi controlată, ci se impune în numele unei autorităţi, nu are aceeaşi valoare, este secundară. Este adevărat că Iisus şi apostolii foloseau uneori tipologia (şi aceasta pentru că exista o tradiţie rabinică de felul acesta), şi anume o foloseau ca ajutor în persuasiunea apologetică. Dar tipologia nu reprezintă baza exegezei, ci constituie capitelurile construcţiei – frumoase, dar se poate trăi şi fără ele.

Referitor la FA şi la NT în general, ceea ce se ştie astăzi,k în ciuda speculaţiilor făcute, nu există alte texte „originale”, în afara manuscriselor greceşti. Luca era neevreu şi s-a adresat cu precădere neevreilor, lui Theophilos şi tuturor grecilor, nu văd nevoia de a fi scris la origine într-o altă limbă. Totul este posibil, dar nu avem dovezi în acest sens, nici măcar o ipoteză serioasă. Ai dreptate că Luca este cel care foloseşte cuvintele. Dar crezi că el a inventat termenii respectzivi? El a trăit în societatea apostolilor şi a primilor creştini, având contact direct cu multe persoane din Iudeea, fiindcă declară că a făcut „cercetări amănunţite”. Aşa că termenii pe care îi foloseşte, chiar dacă nu erau termenii lui Petru (şi cu siguranţă că nu erau, fiindcă Petru nu vorbea greceşte cu ai lui în Ierusalim!), sunt relevanţi pentru distincţia pe care o făceau în general creştinii, sau cel puţin Luca, tovarăşul lui Pavel. De aceea am dat şi termenii iudeo-aramaici şi ebraici, pentru a arăta că şi în aceste limbi, care se vorbeau în mod obişnuit între iudei, exista distincţia între cărnuri necurate (în sens fizic) şi cărnuri ceremonial-contaminate (spurcate, întinate).

„Semnul de intrebare pe care eu il pun, consta in eficienta sau contributia metodei lingvistica de a ne conduce spre adevar in cazul de fata.”

Nu numai în cazul de faţă, ci în toate cazurile, metoda lingvistică este superioară altor metode, când este vorba de exegeză. Altfel Dumnezeu nu ne-ar fi lăsat deloc o Biblie pentru a ajunge la adevăr. Ne-ar fi fost suficiente dogma, tradiţia, sfinţii teologi şi neteologi. Aceasta nu înseamnă o exlucdere a Duhului Sfânt. Dar Duhul Sfânt care a creat inteligenţa umană şi care are control asupra fenomenului lingvistic (cu sau fără darul limbilor), este în stare să arate calea dreaptă unui exeget lingvist, mult mai uşor decât oricărui pretins iluminat şi inspirat, care se crede deasupra buchii Scripturii.

„Deci, daca aplicam metodele de exegeza biblice(erminia Duhului si tipologia) ajungem mai usor dar si mai sigur la ADEVAR.”

De exemplu, în acest caz, care ar fi soluţia pe care o propui tu, sau ortodoxia, în favoarea unei înţelegeri mai adevărate? Eu am dovedit că soluţia mea lingvistică, aşa aridă cum este ea, are avantajul că realizează o armonie între testamentele Bibliei şi între diverse declaraţii neotestamentare. Care este avantajul pe care l-ar aduce metoda tipologică ? Eu mă pricep şi la alegorizare şi tipologie. Dacă e vorba să aduc asemenea evidenţă, nu mă dau înapoi, dar sunt sigur că cealaltă tabără va protesta energic şi va veni cu argumente exegetico-ligvistice. Pentru că mintea omenească a fost în aşa fel făcută de Dumnezeu, ca să nu se mulţumească cu explicaţii mistice.

„Astfel desfiintarea restrictiilor de alimentatie este modul in care Biserica Primara, PArinti Bisericii dar si noi crestinii de astazi am inteles acest verset.”

Afirmaţia ta este dogmatică şi pretenţioasă. Ştiam că aşa zice Biserica. Pe mine, ca protestant şi ca cercetător, mă interesează să verific în mod personal ce se poate verifica. Este clar că încă din epoca patristică, sub diverse influenţe paganizante, înţelegerea Bisericii s-a schimbat, devenind foarte antiiudaică şi, în consecinţă, destul de rezervată faţă de VT. În mod paradoxal însă, a preluat din VT exact ce nu mai trebuia: pretextul preoţiei, al bisericilor-templu cu ceremonii şi „jertfe” (interpretarea euharistică), şi modelul statului teocratic specific vechiului legământ: statul creştin totalitar. Toate acestea au fost preluate parţial din cultura necreştină, dar cu unele accente şi modele (cel puţin pretexte) veterotestamentare.

Când însă este vorba de interdicţiile alimentare şi de cultul imaginilor, unde până şi Mohamed a preluat modelul iudaic şi creştin oriental, apelăm repede la nişte dezlegări pe care le punem ba pe seama apostolilor, ba pe seama unei tradiţii obscure. Tocmai aici este problema. Eu am dorit să arăt că în epoca apostolică nu s-au dat asemenea dezlegări. Dacă s-ar fi dat dezlegare la porc, s-ar fi dezlegat cu atât mai mult sângele, şi n-ar mai fi fost nevoie de menţinerea interdicţiei printr-un sinod apostolic. Cu atât mai puţin s-ar mai fi pus în discuţie contaminarea rituală (bucatele jertfite idolilor, sau suspecte de a fi fost dedicate idolilor).

Petrecere plăcută, şi Domnul să vă binecuvânte sărbătoarea !

Crestinii, kosher-ul si craciunul

2009-12-20T16:58:00.002+02:00

Liviu (Pro-scris) îmi trimite următoarea replică, în urma celor descoperite în scrierile Părinţilor:

Articolul de fata se vrea o replica la cel al prof. Florin Laiu. Comentam acolo urmatoarele:

O abordare mai pragmatica ar suna cam asa – exista 3 tipuri de alimentatie:
1. ideala/”the best” – cea edenica – vegetariana ( Facerea/Geneza 1:29);
2. ingaduita/ “cu pogoramant” – cea care distinge curat/necurat ( Facerea/Geneza 7:1 & Levetic 11)
3. indiferenta / “the worst” – mananci tot ce zboara,misuna etc

Daca nu reusim sa mergem pe alimentatia ideala, de ce sa nu ne limitam la cea ingaduita si sa ne coboram/alegem chiar varianta cea mai proasta dintre toate???!

PS: desi e greu de imaginat ca apostolul Pavel/Paul si primul sinod apostolic ar fi impus Lev 11 neamurilor, e usor de imaginat ce recomandari insistente le-au facut…

In replica la PS-ul meu prof. Laiu spune, printre altele:

Eu n-am auzit până acum ca bisericile creştine majoritare să ia în serios interdicţia folosirii sângelui, de exemplu. Acesta este un semn că chiar dacă apostolii ar fi menţionat şi porcul şi puii de baltă în decizia sinodală, pe termen lung nu ar fi fost mare lucru, deoarece iubitorii de spurcăciuni ar fi preferat să-şi clameze libertatea în numele unor declaraţii pauline, greşit interpretate.

Ma vad nevoit sa-i indic prof. Laiu cel putin patru texte crestine antice capitale:

Canoanele apostolice:

63 ap. Mâncăruri oprite Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, sau oricare din catalogul stării preoţeşti (din cinul preoţesc) ar mânca fie carne în sânge (de animal viu, sugrumat sau înecat), fie animal muşcat (rănit) de fiară, fie mortăciune, să se caterisească, pentru că legea a oprit aceasta (Facere 9,4; Fapte 15, 29); iar dacă ar fi laic, să se afurisească 67 Trul.; 2 Gang.

Canoanele Sinodului Trulan sau V-VI Ecumenic

67 Trul. CREŞTINII SĂ NU MĂNÂNCE SÂNGE
Scriptura dumnezeiască ne-a poruncit nouă să ne ferim de sânge, de sugrumat şi de desfrânare. Aşadar, pe cei care, din pricina lacomului stomac (pântece), cu oarece meşteşug prefac (pregătesc) în mâncare sângele oricărui animal şi astfel îl mănâncă pe acesta îi certăm (pedepsim) după cuviinţa. Iar dacă cineva s-ar apuca (încumeta) de acum înainte să mănânce în orice chip sânge de animal, dacă ar fi cleric, să se caterisească, iar dacă ar fi laic, să se afurisească. 63 ap.; 2 Gang.

Canoanele Sinodului al treilea local de la Gangra (340)

Dacă cineva ar osândi pe cel ce cu evlavie şi cu credinţă mănâncă carne, afară de sânge şi de jertfă idolească şi de sugrumat, ca şi cum acela nu ar avea nădejde din cauză că se împărtăşeşte cu carne, să fie anatema. 51 53, 63 ap.; 67 Trul; 14 Anc.; 86 Vasile cel Mare.

Canoanele Sfântului Vasile cel Mare

Iar viclenilor encratiţi, în privinţa propunerii lor faimoase, pentru ce nu mâncăm şi noi orice, să li se spună că noi ne îngreţoşăm şi de cele de prisosinţă ale noastre. Căci după cuviinţă leguminoasele de iarbă la noi sunt ca (şi) carnea; iar potrivit deosebirii celor folositoare, ca şi în verdeţuri, pe cea vătămătoare o separăm de cea asemănătoare, aşa şi între cărnuri despărţim pe cea folositoare de cea vătămătoare. Căci verdeaţă este şi cucuta, precum carne este şi cea de vultur, dar cel ce are minte nu ar mânca nebunariţă, nici de carne de câine nu s-ar atinge de nu l-ar sili nevoie mare; aşadar, cel ce a mâncat nu a comis ilegalitate. 51, 53, ap.; 14. Anc; 2 Gang.; 1, 28, 46 Vasile cel Mare.

Este evident ca Biserica antica nu poate fi acuzata de ignoranta sau delasare in abordarea problemei in discutie. Cu atat mai putin poate fi acuzata de paganizare interesata (sunt triste si lipsite de onestitate si modestie asemenea insinuari). Din pasajele indicate se observa, dimpotriva, o revenire si explicitare a hotararii sinodului de la Ierusalim. Din modul abordarii se pare ca sinodul apostolic din anul 50 d Hr a facut apel la legamantul noahic ce interzicea consumul de sange. Faptul ca reglementarea este reluata in codul alimentar levitic nu presupune automat ca sinodul ierusalimitean la Levitic 11 ar fi facut referire in hotararea sa. Dimpotriva, modul cum este reluata problema in canoanele ulterioare ne fac sa inclinam a crede ca nu Levitic 11 este avut in vedere desi comentatorii biblici nu sunt pe deplin convinsi in transarea acestei problematici:

Cele patru prescrieri sunt cunoscute sub numele de „clauzele sfântului Iacob”. Ele cer de la crestinii proveniti dintre pãgâni sã se fereascã de urmãtoarele impuritãti rituale: 1) Impuritatea provenitã din idolatrie; v. 29 va face precizarea cã este vorba de carnea sacrificatã idolilor; 2) Impuritatea provenitã din „desfrânare”, adicã din cãsãtoriile nelegitime între rudele apropiate (Lev 18,6-18). Nu se specificã alte pãcate de necurãtie, deoarece, dupã Lege, nici un viciu nu este permis;3) Impuritatea provenitã prin consumarea cãrnii de la un animal considerat curat, dar sacrificat prin sufocare, fãrã respectarea regulilor rituale: sângele trebuia lãsat sã se scurgã complet (Lev 15); 4) Impuritatea provenitã din contactul cu sânge animal sau uman (Lev 17,10-14).

Nota din Noul Testament Catolic

Mai mult, mi se par foarte interesante observatiile din Canoanele Sfântului Vasile cel Mare, cu referirile la “deosebirile” intre carnurile cele “folositoare” si cele “vatamatoare”, deosebiri facute ca si intre ierburile bune si ne-bune.

Căci verdeaţă este şi cucuta, precum carne este şi cea de vultur, dar cel ce are minte nu ar mânca nebunariţă, nici de carne de câine nu s-ar atinge de nu l-ar sili nevoie mare; aşadar, cel ce a mâncat nu a comis ilegalitate.

Desi vladica Vasile compara cucuta cu carnea de vultur si cea de caine, in cazul silirii consumarii acestora de “nevoie mare”, “aşadar, cel ce a mâncat nu a comis ilegalitate.” Ambiguitatea ramane: desi referirile ne duc cu mintea la Levitic 11 sau la o evaluare rationala a nocivitatii carnurilor, mancarea celor ne-bune nu sunt totusi socotite i-legatitate, calcare a Legii.

Inca un argument in favoarea ideii ca Levitic 11 – in cazul in care a fost avut in vedere, totusi - putea fi cel mult recomandat insistent neamurilor de catre sinodul ierusalimitean dar nu impus ca lege. Aceste observatii par sa intareasca abordarea pragmatica cu care am inceput articolul si replica…

Crăciuni fără spurcăciuni

2009-12-18T21:42:00.006+02:00

– fără tobă, chişcă, şorici şi sângereţi,
fără untură, caltaboşi, şi creştini beţi !

Cezar:
Felicitari pentru prestatia de la emisiunea de aseara . Mi-a facut placere sa va vad si sa va ascult. Daca tot a-ti vorbit despre carne, curiozitatea este sa aflu pe ce dovezi noutestamentare se bazeaza cultul adventist cand isi opreste membrii de la consumul carnii de porc ? Iertati !

Dragă Cezar

Mulţumesc pentru aprecieri şi pentru întrebările tale super-politicoase. Nu ştiam că şi intelighenţia ortodoxă trage cu ochiul la STV :) http://sperantatv.ro

Ca să răspund la întrebarea ta, eu consider că în ce priveşte poruncile şi instrucţiunile lui Dumnezeu, nu contează în primul rând dacă au origine veterotestamentară sau neotestamentară. De exemplu, săptămâna ca perioadă ciclică marcată de o zi sacră îşi are originea în VT, înainte de Moise (Gen 2:1-2; 7:4.10; 29:27-28). Distincţia dintre animale curate şi necurate (pentru alimentaţie), era cunoscută deja pe vremea lui Noe (Gen 7:8), cu mult înainte de Moise. De asemenea, ideea că a zecea parte din venitul nostru aparţine lui Dumnezeu era cunoscută cu secole înainte de Moise (Gn 14:20; 28:22). Dacă o asemeneea lege străveche este reconfirmată şi în Noul Testament, mie mi se pare o chestiune secundară.

Noul Testament aduce într-adevăr, unele ritualuri şi instrucţiuni noi (botezul, euharistia), precum şi o anumită discontinuitate în ce priveşte legile Vechiului Legământ (sanctuar, jertfe, preoţie, sărbători calendaristice, legile purităţii ceremoniale; legile statale şi penale în teocraţia mozaică etc.). După mine, este important mai degrabă, dacă Noul Testament menţine porunca sau obiceiul respectiv VT, nu dacă acestea sunt reiterate în mod explicit.

În cazul instrucţiunilor alimentare, în NT aflăm că o serie de interdicţii specific mozaice şi iudaice, cum ar fi interdicţia de a se consuma sânge şi trefá (carnea unui animal din care nu s-a scurd sângele, pentru că nu a fost sacrificat după rânduială, ci a fost omorât prin strangulare, sau a fost ucis de o fiară etc.), vezi Fapte 15:20.29; 21:25. Aceste reguli erau valabile înainte de sistemul ceremonial (Gn 9:4), au fost introduse şi în Legea lui Moise (Lv 3:17; 7:262-7; cap. 11; Dt 14:8), au fost susţinute de profeţi (1Sam 14:32; Is 65:4; 66:17; Ez 33:25), şi au fost reiterate în NT. Unele au fost menţionate în mod specific, deoarece începuseră să fie tratate mai lejer de către convertiţii neevrei şi apăruseră discuţii (vezi Fapte 15:1-2).

Dacă interzicerea consumării sângelui de animale curate a fost reiterată în NT, cu atât mai mult distincţia dintre animalele curate şi necurate a fost menţinută. În ce priveşte acest regim koşer, avem exemplul apostolului Petru, care încă avea „prejudecăţi" sfinte privitoare la disticţia dintre cărnuri (Fapte 10:10-16.28; 11:5-10.17), dar şi învăţătura lui, mult mai târziu, în epistolă (1Pt 1:14-16):

Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în poftele pe care le aveaţi altădată, când trăiaţi în neştiinţă, ci, după cum Cel care v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în tot ce priveşte felul vostru de viaţă, după cum stă scris: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt.

Aici apostolul citează din Legea lui Moise, cu referire la distincţia dintre cărnuri curate şi necurate, aşa cum apare în concluzia capitolului 11 din Levitic, care legiferează aceste interdicţii (v. 44-47):

Eu sunt Iahwé, Dumnezeul vostru; voi să vă sfinţiţi, şi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt; să nu vă faceţi necuraţi prin toate aceste târâtoare ale pământului. Eu sunt Iahwé, care v-am scos din Egipt, ca să fiu Dumnezeul vostru, iar voi să fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt. Aceasta este legea privitoare la animalele, păsările şi toate vieţuitoarele cari se mişcă în ape sau se târăsc pe pământ, ca să deosebiţi ce este necurat şi ce este curat, între ce se poate mânca şi ce nu se poate mânca.

Aceeaşi injuncţiune se repetă în Lev 20:25-26:

Să faceţi deosebire între animalele curate şi necurate, şi între păsările curate şi necurate, ca să nu vă spurcaţi sufletul cu animalele, păsările şi toate târâtoarele pământului, pe care vi le-am deosebit ca necurate. Voi să-Mi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt. Eu sun Iahwé! Eu v-am deosebit pe voi dintre popoare, ca să fiţi ai Mei."

Este ştiut faptul că apostolul a scris această epistolă unor comunitţi creştine din diaspora (Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia; 1Pt 1:1), dintre care o majoritate erau pagano-creştini (covertiţi dintre păgâni), şi spre deosebire de iudeo-creştini, care se confruntau cu alte riscuri, aceştia se confruntau cu recidive în domeniul unor „libertăţi" populare (cf.1Pt 2:10):

„...pe voi, care mai înainte nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare [cf. Os 1:6.9-10; 2:1], iubiţii mei, vă sfătuiesc ca pe nişte străini şi călători [cf Ev 11:13], să vă feriţi de poftele cărnii care sunt în război cu sufletul."
„...pentruca, în timpul care-i mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu.... Destul, într-adevăr, că în trecut aţi făcut voia păgânilor şi aţi trăit în desfrâu, în pofte, în beţii, în petreceri, în chefuri şi în slujiri idoleşti, care sunt nepermise." (1Pt 4:2-3 etc)

Mulţi creştini, ignorând acest tip de evidenţă neotestamentară, aduc contraargumente, în special din scrierile pauline în sprijinul susţinerii că libertatea evanghelică ne dezleagă de asemenea reguli, şi că distincţia între curat-necurat ar fi o superstiţie evreiască, sau oricum, o idee perimată, sau cel puţin o regulă ceremonială, care acum nu şi-ar mai avea rostul. Mulţi creştini, chiar teologi, fac confuzii neermise în cazul acesta (ca şi în alte cazuri), întrucât ei nu repsectă nici contextul istoric, nici contextul teologic al Scripturii.

Pavel nu a permis să se introducă în Biserică obligaţiile halakhice (talmudice) care erau tradiţii rabinice, şi nu aparţineau Legii lui Dumnezeu scrise în Scriptură, deşi până astăzi iudaismul pretinde că legea orală ar veni tot de la Moise ! Astfel sunt regulile cu privire la puritatea rituală a alimentelor. Rabinii au făcut multe reguli de puritate alimentară, care nu există în Legea lui Moise şi care făceau din puritate o obsesie nenaturală şi o realizare grea, adesea imposibilă. Din acest punct de vedere, toţi cei care nu păzeau legile evreieşti erau consideraţi spurcaţi, şi ca urmare, orice aliment provenit de la păgâni (care dealtfel ar fi fost legitim), era spurcat. Din acest motiv, un evreu nu stătea la masă cu un neevreu, şi tot din acest motiv, îşi spălau mâinile în scopul purificării rituale, ceea ce a atras criticile lui Iisus şi ale lui Pavel.

Mă opresc aici şi îţi transmit un link pe care mi l-a trimis un nepot chiar acum, la subiectul porcului, dar pe care nu l-am deschis încă: http://www.descopera.ro/stiinta/5187354-de-ce-sa-nu-tai-porcu

În concluzie, chestiunea alimentară din Lege este confirmată în NT, pentru că în acest caz, distincţia curat-necurat se referă la o puritate igienico-sanitară (chiar dacă nu descoperim întotdeauna explicaţia ştiinţifică). Dacă vrei detalii cu privire la cealaltă problemă, a purităţii rituale, citeşte articolele următoare:
http://tornafratre.blogspot.com/2009/09/doctrinele-demonilor.html
http://tornafratre.blogspot.com/2009/02/toate-lucrurile-sunt-ingaduite.html
http://tornafratre.blogspot.com/2008/02/not-exegetic-i-lingvistic-referitoare.html

Cu mai mulţi ani în urmă, un prieten baptist, după ce recitise pasajul cu minunea din Gherasa (Gadara) în Evanghelia după Marcu (5), mi-a spus următoarele: „Ştii ce-am înţeles eu, frate Florin? Am observat o anumită afinitate între acele duhuri necurate şi animalele necurate. Cred că Iisus le-a permis în mod ironic să se asocieze astfel (duh necurat în trup necurat) pentru a condamna practica evreilor renegaţi (sau liberali) din zona aceea. Mi-am pus întrebarea: De ce Iisus, care nu a făcut nimănui, nici o pagubă, a permis distrugerea turmelor de porci? Eu cred că dacă ar fi fost vorba de turme de oi, El nu ar fi permis demonilor să le distrugă!"

Bineînţeles, redarea mea este aproximativă. Dar ce zici de argumentul acelui baptist (care nu e specific baptiştilor!) ? Mie mi s-a părut foarte rezonabil. Intuisem şi eu, dar nu văzusem niciodată problema atât de adânc.

Să fii iubit ! Îţi doresc sărbători fericite şi... curate !

Orientare cu şi fără GSM (II)

2009-12-15T17:17:00.004+02:00

Antecedente arhetipale

Teoreticianul şi organizatorul Grupului de Studiu Minneapolis (GSM) în România, a construit un sait atrăgător (ca o nuntă imperială !) care militează în favoarea mesajului despre care crede că ar fi cel de la 1888. Acceptarea acestei revoluţii teologice este prezentată ca fiind soluţia tuturor problemelor Bisericii. Întrucât credincioşii noştri sunt confruntaţi cu acest mesaj, în diferite locuri, merită să verificăm pretenţiile acestea.

Mesajul GSM derivă, parţial, din teologia pastorilor R. Wieland şi D. K. Short, foşti misionari, preocupaţi de soarta Bisericii, care s-au asociat să studieze şi să promoveze Evanghelia lui A. T. Jones şi E. J. Waggoner, aşa cum era văzută de Ellen White, şi s-o confrunte cu dinamica evoluţiei teologice şi spirituale a Bisericii secolului XX. În esenţă, Jones şi Waggoner aduseseră la lumină într-o formă pregnantă Evanghelia lui Pavel, cu accente puternice, nemaiîntâlnite în istoria Bisericii noastre până atunci, privind natura divină şi natura umană a lui Iisus, precum şi relaţia dintre Lege, har, îndreptăţire, sfinţire şi desăvârşire.

Mesajul de la 1888 a fost confruntat cu o puternică opoziţie din partea vârfurilor administraţiei şi din partea multora din corpul pastoral prezent la acea conferinţă istorică. O bună parte dintre cei prezenţi a rămas nehotărâtă pe moment, iar o minoritate a acceptat mesajul Jones-Waggoner ca fiind necesar, biblic şi venit de la Dumnezeu. Ellen White, prezentă la acea conferinţă, a luat partea celor doi mesageri, recunoscând că mesajul lor era adevăratul mesaj al „îngerului al treilea” (Ap 14), şi că este „începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple întreg pământul” (Ap 18), că această „lumină nouă” era de fapt evanghelia veşnică, cea dintotdeuana.

Totuşi, Ellen White a susţinut în acea conferinţă că fiecare trebuie să studieze pentru sine; că trebuie să ajungem la înţelegerea adevărului prin studiul Bibliei şi nu prin vot sau prin acţiuni de partizani; că trebuie să păstrăm spiritul de respect şi iubire frăţească. Rezultatul imediat a fost că Ellen White şi-a pierdut subit credibilitatea în faţa multora, după ce a luat în public apărarea lui Jones şi Waggoner. Ea a fost foarte îngrijorată şi marcată de spiritul de opoziţie organizată sau dezorganizată, care s-a manifestat atunci, numindu-l mai târziu „spiritul de la Minneapolis”. Ea l-a comparat cu atitudinea Sinedriului faţă de Iisus.

Acel eveniment a fost crucial, atât pentru teologia Bisericii, cât şi pentru existenţa ei. La doar 44 ani de existenţă şi 25 de ani de la organizare, cu numai câteva sute de pastori şi circa 50.000 de membri, Biserica era gata să se spargă în bucăţi. Dumnezeu însă a fost la cârmă şi Spiritul cel bun a salvat Biserica. A fost ales un nou corp administrativ, care, cu câteva notabile excepţii, a fost mai favorabil promovării, sau cel puţin neîmpiedicării mesajului lui Jones-Waggoner. Teologia aceasta nu devenise brusc mai clară pentru toată lumea, nici opoziţia nu lipsea, dar este cinstit să constatăm că Jones şi Waggoner erau printre vorbitorii preferaţi ai Bisericii din acea perioadă, secondaţi şi încurajaţi de Ellen White.

În perioada următoare, au avut loc câteva răsturnări de situaţie: pe de o parte, nu puţini dintre reprezentanţii opoziţiei de la Minneapolis s-au pocăit, recunoscându-şi public greşeala. Pentru unii, pocăinţa a însemnat şi schimbarea concepţiei despre Iisus şi despre Evanghelie. Pentru alţii, a fost în primul rând un act de reconciliere frăţească. Opoziţia a continuat însă în forme mai subtile. Teama de doctrina lui Jones şi Waggoner era reală, iar prezenţa Ellenei White, care făcea echipă cu aceştia era pentru unii îngrijorătoare. S-a găsit însă o formulă politică foarte plauzibilă, pentru a o „exila” pe Ellen White. Un înalt funcţionar, care nu o suporta, a propus ca sora White să fie desemnată să sprijine conducerea misiunii din Australia. Sfânta propunere a fost atât de bine pusă, încât toţi au votat-o, cu bună credinţă, inclusiv William White (fiul).

Un alt fapt neaşteptat şi mult mai trist a fost căderea celor doi mesageri cereşti, în perioada în care Ellen White era în Australia. Atât Jones şi Waggoner, care aveau acum poziţii de mai mare răspundere în Biserică, precum şi alte personalităţi ale Bisericii, s-au îndepărtat de voia lui Dumnezeu, pe de o parte neascultând sfaturile inspirate care traversau Pacificul, şi alunecând în situaţii scandaloase. În vârtejul intrigilor ţesute între Sanatoriu şi Conferinţa Generală, între diferite mărimi ale Bisericii, în culmea crizei panteiste şi a altor crize teologice suprapuse, Jones şi Waggoner, obosiţi de criticile frăţeşti şi amăgiţi de duşmanul tuturor eroilor credinţei, au apostaziat fiecare în stilul lui şi s-au descalificat în faţa Bisericii.

Jones, care era un tip onest, dar în acelaşi timp şi aspru, cu înclinaţii mistice, a dezvoltat o „selfsibilitate” specială, asociindu-se în mod natural cu cei care erau în dezacord cu administraţia şi doreau să revoluţioneze organizaţia şi teologia Bisericii. Jones a respins tentativele de reconciliere din partea administraţiei şi în final s-a separat de Biserică. Waggoner s-a lăsat influenţat de o teologie senzuală, a „afinităţilor spirituale” dintre sexe, încurajând astfel asocieri discutabile şi riscante. Fiind în afinitate spirituală cu o asistentă, medicul Waggoner şi-a scandalizat soţia şi fraţii de credinţă şi în final a fost chemat la proces pentru divorţ. Nu sunt clare toate aspectele problemei, există şi mărturii împotriva doamnei Waggoner. Dar realitatea este că Waggoner a fost exclus, ca urmare.

Cei doi martori de la Minneapolis au scris şi publicat diverse studii pe tema dreptăţii lui Iisus, în anii lor buni, cât şi mai târziu. Există dispute astăzi cu privire la măsura în care scrierile lor de mai târziu ar fi influenţate de panteismul lui Kellogg sau de alte idei aberante. Bineînţeles, evanghelia lor a avut mult de suferit din cauza exemplului final lamentabil pe care l-au dat ei înşişi. Este uşor de înţeles că opoziţia a putut spune, cu sau fără satisfacţie: iată unde duce evanghelia aceasta a îndreptăţirii prin credinţă !

Acelaşi mesaj sau altul?

Au trecut de atunci mulţi ani. Noi lideri şi noi evanghelişti s-au succedat. Ellen White a murit în anul 1915, rămânând cu impresia că mesajul din 1888 nu a fost însuşit de Biserică, dar cu încrederea în curăţirea şi triumful misiunii adventiste în puterea Duhului Sfânt. Ea a fost întotdeauna practică şi, când făcea observaţia că Biserica nu a acceptat mesajul din 1888, se gândea la o acceptare a evangheliei în viaţa tuturor credincioşilor, nu doar la o formulare credală.

Din punct de vedere doctrinar, mesajul 1888 a avut influenţă asupra teologiei Bisericii şi, în special prin cărţile scrise de Ellen White după 1888. Apoi prin activitatea şi scrierile unor predicatori din prima jumătate a secolului XX, cuma a fost M. McGuire, mesajul acesta şi-a continuat efectul benefic în Biserică. Dezvoltarea misiunii adventiste începând cu sfârşitul secolului XIX se datorează nu puţin spiritului cristocentric al misionarilor care au lucrat pe toate continentele, în ciuda faptului că şi gena legalismului a continuat să existe – recesivă sau dominantă, de la un caz la altul.

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, teologia adventistă a intrat într-o nouă zodie. Oarecare modificări în cristologie, pe care unii le privesc benefice, iar alţii încă le blamează, au făcut ca AZS să fie recunoscuţi tot mai larg ca biserică evanghelică, din sectă necreştină. În paralel cu progresul misiunii pe continente, s-a dezvoltat învăţământul general şi teologic adventist, a apărut cercetarea teologică academică şi, în mod natural, au apărut tendinţe revizioniste, care din perspectiva unora sunt întotdeauna suspecte, iar din perspectiva altora sunt întotdeauna necesare. Mesajul îndreptăţirii prin credinţă a revenit în prim plan, dar în alte versiuni (sau diversiuni ?) decât cea din 1888.

De atunci şi până astăzi, Evanghelia vestită în 1888 este înţeleasă ca fiind identică cu evanghelia evanghelicilor, în timp ce alţii (în special Grupul de Studiu 1888, fondat de Wieland şi Short) pun accentul pe ceea ce consideră că este unic sau superior, specific adventist în mesajul de la 1888. Părţile implicate în dispută au mult spaţiu opiniile personale referitoare la evanghelia din 1888, deoarece, în atmosfera tensionată de la Minneapolis, cei care trebuiau să înregistreze subiectul şi să informeze poporul, n-au făcut-o. Aflăm despre conţinutul acelei Evanghelii doar pe cale indirectă: din notele personale ale unei soţii de pastor, din broşurile publicate după aceea de Jones şi Waggoner şi, în special, din scrierile Ellenei White.

Într-un domeniu atât de sensibil, unde studiile ştiinţifice sunt rare sau lipsesc cu desăvârşire, iar vocile divergente creează breşe în zidul unităţii, este dificil să exprimi o opinie fără a risca să fii înţeles greşit. Dar este tot mai clar că în timp ce de la amvon, de la uşă sau prin fereastra web se predică viziuni diferite ale Evangheliei în adventism, de la cele mai „evanghelice” (îndreptăţirea fără condiţii, fără respectul Legii divine sau al faptelor creştine), până la cele mai „perfecţioniste” (mesajul de la 1888 aduce soluţia desăvârşirii morale, prin unirea naturii umane cu natura divină), onoraţii ascultători rămân adesea cu o idee foarte vagă despre Evanghelie.

Eu pe cine să cred ?

În timp ce, pentru unii, Evanghelia se pogoară la noi direct din scrierile unor personalităţi harismatice (Luther, Wesley, Waggoner, Ellen White), iar pentru alţii, puritatea conţinutului ei este garantată de o moştenirea teologico-administrativă, este cazul să ne orientăm fiecare, după lampa cerului pe care o avem în mâinile noastre.

Teoretic lucrurile ar putea fi complicate. Când îl citeşti pe Pavel (care îşi exprimă teologia pe un ton mai degrabă polemic şi uneori derutant), sau când ne temem că este nesigur să acceptăm Evanghelia predicată de nişte oameni care au căzut; sau când ascultăm predicile şi citim scrierile unor mari predicatori AZS care au înţelegeri diferite ale Evangheliei, ce rămâne de făcut ?

Rămâne acea înţelegere simplă şi practică a Evangheliei, care poate fi găsită în Biblie de la Moise la Ioan, şi de la Obadia la Domnul Iisus Christos, care ne învaţă că prin credinţă şi ascultare putem fi recuperaţi şi aduşi înapoi de unde am căzut prin necredinţă şi neascultare. Aceasta este Evanghelia care ni-l prezintă pe Iisus ca singura speranţă de salvare a individului şi a Bisericii, singurul prin care putem fi declaraţi şi făcuţi nevinovaţi. S-ar putea să nu avem toţi exact aceeaşi formulare şi înţelegere teologică sistematică a acestei doctrine. Ea poate fi şi trebuie accentuată sub diferite aspecte, după caz. Dar esenţa ei este iubirea lui Dumnezeu, turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, prin credinţă.

Numai această iubire, pe care o numim har, pentru că depăşeşte limitele dreptăţii, poate mişca atât inimile noastre, cât şi întreaga viaţă. Mergem astfel pe adevărata cale a sfinţirii şi desăvârşirii, simţindu-ne tot mai nevrednici, pe măsură ce ne apropiem de Dumnezeu şi ne asemănăm mai mult cu El, având astfel permanentă nevoie de îndreptăţirea Lui. Nu pot accepta o evanghelie care micşorează meritele lui Iisus, dar nici una care ne dezleagă de datoriile ascultării din credinţă şi iubire, pe care El ni le-a încredinţat.

Pentru omul împovărat de sentimentul datoriei neîmplinite, cea mai bună veste este ajutorul care face posibilă bucuria împlinirii datoriei (Lc 17:10; Mt 25:21), şi nu vestea că eşti liber de datorie şi poţi să-ţi petreci restul vieţii bătând ţurca. Când vorbim despre vestea bună, este necesar să conştientizăm ce a intenţionat Iisus: o veste bună pentru sufletul chinuit de păcat, sau o veste bună pentru dorinţele naturale eliberate de sub jugul datoriei de conştiinţă? Personal cred că Evanghelia lui Pavel ar trebui studiată de la capăt şi că, dacă nu coincide cu a lui Iisus şi cu a lui Moise, ar trebui să renunţăm, fie la Pavel, fie la percepţia noastră despre Pavel.

Provocarea GSM

Mesajul de la 1888 nu este singura frecvenţă după care se orientează GSM. Ar fi prea frumos să avem un adevărat grup de studiu al Evangheliei, fie şi numai al Evangheliei lui Waggoner. Acest curent încă firav în adventismul românesc nu se limitează la grupul de studiu al fratelui GC. Unii adepţi par mai apropiaţi de preocupările originale ale lui Wieland şi Short, iar alţii par mai departe de aceştia. Nu ştiu să existe o unitate de vederi în acest curent românesc. Diferiţi reprezentanţi ai grupurilor care se preocupă de acest mesaj, au fost percepuţi uneori ca fiind în opoziţie cu Biserica şi trataţi ca atare. Este posibil să greşim din exces de zel, de ambele părţi. Aceşti oameni au în general intenţii bune şi merită să păstrăm relaţii frăţeşti, atâta timp cât se poate dialoga frăţeşte şi nu se doreşte divizare.

Dar fenomenul are şi aspecte discutabile, unele chiar foarte îngrijorătoare. Refrenul Waggoner-Wieland nu este singura rădăcină teologică a acestor grupuri româneşti de studiu. Fără a pretinde o cunoaştere exhaustivă a învăţăturii lor, observaţia noastră este că o parte din conceptele speciale ale GSM sunt preluate din alte surse şi că tocmai acestea sunt îngrijorătoare.

1. „Dumnezeu nu ucide”

De mai mulţi ani a pătruns în GSM teoria că Dumnezeu niciodată nu a distrus şi nu va distruge pe nimeni, ci păcatul sau alte cauze aduc distrugerea în timpul istoric sau escatologic. Această teorie, de care se face mare caz, a fost susţinută anterior de Graham Maxwell (fost teolog AZS american), de F. T. Wright (fondatorul grupului schismatic „Comunitatea Adventă a Odihnei de Sabat”) şi de alţii.

Deşi teoria de mai sus are şi unele aspecte în armonie cu adevărul, Biserica nu o poate accepta în forma în care este înţeleasă şi predicată de GSM, fiindcă este în contradicţie flagrantă cu Biblia şi cu Spiritul Profetic. Este o încercare din partea acestui grup, de a-l imagina pe Dumnezeu mai bun de cum este descris de autorii biblici, obiectându-se că dacă Dumnezeu ar distruge pe cineva, ar încălca porunca a şasea, şi că folosirea violenţei ar fi un principiu al diavolului. Dumnezeu doar permite ca lucrurile să-şi urmeze cursul natural şi diavolul să acţioneze.

Astfel pedeapsa capitală este etichetată ucidere, dar permisiunea divină de a veni distrugerea, pe orice altă cale, este tratată ca şi cum n-ar implica autoritatea supremă a lui Dumnezeu. Pe calea aceasta Dumnezeu este descris mai corect politic, dar cu siguranţă mai neputincios şi mai iresponsabil. În plus, această imagine corectată a caracterului divin este realizată cu sacrificarea veridicităţii cuvântul lui Dumnezeu. Preferaţi Dumnezeul Bibliei, aşa cum Se recomandă şi Se prezintă El pe Sine, sau alegeţi un Dumnezeu perfect... imaginar ?

GSM crede că acceptarea acestui secret teologic, descoperit recent, ar schimba imaginea populară despre Dumnezeu şi, ca parte esenţială a Evangheliei, ar fi o puternică rază din lumina aceea care va potopi pământul, la încheierea misiunii creştine din Apocalipsa 18. Visul este frumos, dar nu se poate realiza cu poveşti care vor să-L convertească pe Dumnezeul biblic, pentru a-L face mai atractiv lumii.

2. Nuntă cu bucluc şi sanctuar de lapte

O altă „lumină” îngrijorătoare cu care GSM ne bagă în ceaţă este specularea unor pasaje din Spiritul Profetic şi chiar din Biblie, în aşa fel încât doctrina judecăţii de cercetare (a sanctuarului din Dan 8:14) este înlocuită cu conceptul „nunţii”, interpretat ca fiind „unirea naturii umane cu cea divină”, în Christos şi în urmaşii Lui. Idealul acesta este sublim şi merită toată atenţia, dar fără a submina o doctrină biblică, pe care Biserica întreagă o mărturiseşte. Teoria poate fi seducătoare, dar în fapt este derutantă, fiindcă sanctuarul din viziunile şi profeţiile biblice nu este fiinţa umană ca locuinţă a lui Dumnezeu, chiar dacă subiectul este adiacent şi ar putea fi tratat ca o îmbogăţire a implicaţiilor spirituale ale doctrinei sanctuarului.

În numerele anterioare ale revistei noastre, am afirmat şi continui să susţin că limbajul ritual-dramatic al sanctuarului biblic, care descrie templul pământesc sau ceresc, este limbajul pedagogic, didactic al măsuţei cu nisip. Lecţia este spirituală, nu ne învaţă despre structura şi componenţa fizică a lucrurilor cereşti. Dar această înţelegere spirituală nu trebuie să ne ducă la concluzia că în cer nu există construcţii şi obiecte, sau că sanctuarul ceresc ar fi doar o idee abstractă. „Casa Tatălui”, despre care vorbeşte Iisus (In 14:1), şi în care sunt suficiente locaşuri pentru toţi cei care acceptă invitaţia şi se pregătesc, este un loc fizic, pentru nişte fiinţe fizice, nu o spiritualizare abstractă.

GSM-iştii (sper că nu toţi!) afirmă că prezentarea sanctuarului ceresc şi a preoţiei cereşti a noului legământ în Evrei ar fi un fel de lapte pentru pruncii Iacov, Petru şi Ioan, şi nu o realitate spirtuală esenţială. „Pavel – şi prin el Duhul Sfânt – a fost nevoit să inventeze sanctuarul ceresc, clădirea de aur din cer, să inventeze lucrarea de mijlocire a lui Hristos în sanctuarul ceresc....” Imaginea aceasta a sanctuarului, zic aceştia, era necesară atât timp cât ei „rămâneau tari de cap, greoi la auzire, prunci neobişnuiţi cu cuvântul despre neprihănire, având nevoie de lapte.”

Este uluitoare dispoziţia unora de a citi Cuvântul lui Dumnezeu în cheie speculativă. Se creează scenarii maliţioase, se scot din Scriptură cărţi întregi, apostolii sunt puşi să se bată unii cu alţii, şi aceasta de dragul unui Pavel imaginar şi al unei Ellen White imaginare, care ar fi făcut din afirmaţia preferată a GSM (DA 161) stâlpul şi temelia teologiei, în numele căruia orice alt subiect să fie înghiţit – în sec, eventual interzis.

Aşadar, toată discuţia despre sanctuarul ceresc ar fi o diversiune de pogorământ a lui Pavel faţă de apostolii iudeo-creştini, sugari în credinţă şi tari de cap! Cu asemenea raţionamente se poate susţine orice... În ce încurcături se bagă unii, numai ca să aibă motiv de război cu Biserica, un război din care nimeni nu are de câştigat. GSM-istul nu se întreabă dacă nu cumva şi pasajul din DA 161 ar fi cumva pus acolo tot pentru unii tari de cap şi moi de măsele, care nu pot pricepe Daniel 8:14 şi de aceea li s-a dat ceva mai palatabil (!?).

Afirmaţia Ellenei White, că planul veşnic al lui Dumnezeu a fost ca „ﬁecare ﬁinţă creată, de la seraﬁmul luminos şi sfânt până la om, să ﬁe un templu în care să locuiască Creatorul,” este în armonie cu Scriptura şi demnă de preocuparea noastră. Dar nu trebuie transformată într-o mătură vrăjită care să îndepărteze orice alte afirmaţii biblice, şi pe care să călărească fantezia în straie de reformator.

Doctrina GSM are ca efect nu doar subminarea doctrinei Bisericii, ci şi subminarea credibilităţii şi autorităţii Bisericii, deoarece GSM afirmă că Biserica, prin insistenţa ei asupra unor lucruri cereşti (sanctuar, judecată), ar fi pierdut din vedere realitatea spirituală a „nunţii” şi că ar fi rămas împreună cu Caiafa şi Sinedriul în apărarea templului real, în timp ce templul spiritual (Christos, fiinţa umană) este condamnat în persoana suporterilor acestei doctrine. Deci, fără să ştim, noi suntem urmaşii lui Caiafa, în timp ce GSM este adevărata ambasadă a împărţiei cerului, a lui Iisus pe pământ ! Oare ?

3. Solul şi subsolul teologiei GSM

În mod serios, cele mai grave probleme legate de GSM sunt în sectorul ideilor şi sentimentelor care creează în mod inutil ostilitate sau cel puţin răceală faţă de trupul Bisericii. Nu este oare şi trupul Bisericii un sanctuar dedicat Slavei Domnului? Este izolarea (spirituală şi fizică) faţă de corpul Bisericii, un semn al adevăraţilor mesageri ai lui Dumnezeu?

Sentimentele acestea de opoziţie sunt hrănite uneori printr-o interpretare conspiraţionistă a Bibliei. Dacă tot se poartă psihologia aceasta conspiraţionistă, de la cei care trăiesc într-un etern coşmar cu iezuiţi şi masoni infiltraţi, până la cei care ştiu totul despre culisele marilor probleme politice şi ecologice, sau despre tăinuirea vizitelor extraterestre, de ce să nu avem şi un scenariu conspiraţionist GSM? Şi chiar există!

De exemplu, teoreticienii GSM sunt convinşi că, în prima Biserică, Pavel a prezentat adevărata Evanghelie, preluată de la diaconul Ştefan, şi care în esenţă susţinea adevărul despre omul-sanctuar. În contrast, evreii, inclusiv iudeo-creştinii, după GSM, se ţineau de sanctuarul fizic de la Ierusalim. Aceştia, în frunte cu restul apostolilor, sub conducerea lui Iacov fratele Domnului, au conspirat împotriva apostolului Pavel. Sub presiunea preoţilor convertiţi, Iacov a deturnat Biserica spre iudaism, înainte ca membrii Bisericii din Ierusalim să-şi dea măcar seama ce se întâmpla.

Ideile acestea nu sunt noi. Teologia liberală îşi permite interpretări prăpăstioase ale istoriei biblice, făcând din skepsisul suspiciunilor principalul criteriu al adevărului. GSM urmează acest model lumesc de interpretare, vorbind despre „spiritul de înverşunare al apostolilor de la Ierusalim faţă de teologia lui [Pavel] construită pe templul trupului ca realitate finală a doctrinei sanctuarului.”

În acest caz, comentatorul improvizează pe teme personale. El este cel care are nevoie de un asemenea conflict, şi nu apostolii cu scrierile lor. Au fost şi ei oameni, au avut greşelile lor, dar au ştiut ce înseamnă dragostea frăţească şi unitatea Bisericii în Christos. Ce sens are să speculăm micile lor probleme, pentru a mări importanţa problemelor noastre de astăzi, şi a putea afirma apoi, că „istoria se repetă”?

Ideea că prezenţa lui Iacov în fruntea Bisericii ar fi fost malefică, şi că ceilalţi apostoli de asemenea au încurajat dictatura lui Iacov „printr-o tăcere laşă”, este într-adevăr o idee malefică şi laşă. Apostolul Petru, cu scara lui de virtuţi, este blamat deasemenea, fiindcă ar încuraja mântuirea prin eforturi omeneşti. Ce ţi-a căşunat, frate, pe scara aceea? Ce rău ţi-a făcut? N-ai găsit-o şi la fratele tău Pavel? Ori eşti satisfăcut că Pavel preferă metaforele olimpice ale alergării şi pugilismului, ca fiind eforturi mai elineşti şi mai violente decât simpla urcare pe o scară (1Cor 9:25-27; Col 1:29) ? Cum poţi blama tocmai pe Petru, singurul autor biblic care foloseşte expresia favorită a GSM („părtaşi de natură divină”, 2Pt 1:4) ?

Dar ce credeţi că păzea Ioan, în acest timp? Uluitor, GSM afirmă că „Ioan era preocupat de dragostea creştină, şi nu era pregătit să facă faţă unor probleme practice....” Mă bucur, aş vrea să semăn şi eu cu el, dar nu cunosc o problemă mai practică decât dragostea, şi cred că toţi aceia care au mai multe idei decât dragoste, trebuie topiţi şi turnaţi din nou. Bietul Ioan, nici el n-a rămas nemuştruluit de strănepoţii lui Jones. Ioan, zice comentatorul, nu ştia altceva decât că „Dumnezeu este lumină, un adevăr profund, exprimat totuși cam confuz, pentru unul care stătuse alături de Cel care vorbise atât de simplu”. Şi adaugă: „Influenţat de Iacov, apostolul iubirii sfârşea prin a defini dragostea creaturii faţă de Creator, ca fiind ascultare şi împlinire a poruncilor ...(1 Ioan 5:3).” Şi ce ar fi dorit GSM să predice Ioan? Neascultare şi călcarea Poruncilor? Dar Pavel de ce predica ascultarea de Dumnezeu, de Christos şi de Biserică (Rom 6:16; 15:18; 16:19; 2Cor 7:15; 10:5-6; Fim 1:21)?

Potrivit acestui scenariu prăpăstios, Epistola lui Iacov ar fi o manifestare a diversiunii iudaizante în Biserica primară, un fel de enciclică prin care liderul malefic deturnează Biserica înapoi spre iudaism, spre îndreptăţirea prin fapte. Epistola lui Pavel către Evrei ar fi, în acest caz, replica la „enciclica fatală a lui Iacov” şi un ultimatum adresat Bisericii din Ierusalim, care ajunsese în culmea trădării Evangheliei. Pavel este văzut în rolul lui Iisus, iar Iacov (denumit cu tâlc „preşedintele Conferinţei Generale”) este în rolul lui Caiafa. Apostolul Evangheliei veşnice este sacrificat de noul Caiafa, pentru liniştea Bisericii iudeo-creştine.

Scenariul acesta nu ar fi fost inventat de epigonii lui Jones, dacă nu ar fi avut nevoie de el astăzi, ca să se ridice mai presus de conducătorii şi învăţătorii Bisericii, sub impresia subiectivă că sunt trimişii speciali ai lui Dumnezeu, unici şi provocatori, care au venit să aducă Bisericii soluţia finală de tămăduire, alifia şi mai ales oţetul pentru ochi. Ermineftul nostru este foarte pornit pe administraţia de la Ierualim – propria lui creaţie literară. Am subliniat: „critica puternică adusă conducerii de la Ierusalim”; „consecință a mustrării cumplite aduse conducerii de la Ierusalim”, „pentru a salva sufletele fruntașilor tari de cap”; „punând un diagnostic teribil conducerii de la Ierusalim”; „cunoscând deci învăţătura lor şi îngrozindu-se că ei virau corabia înspre iudaism, în Epistola către Evrei, Pavel tuna şi fulgera împotriva lor”. Acest coşmar este scenariul în care comentatorul joacă rolul unui Pseudo-Pavel, de care ar fi bine să se lepede cât mai curând, pentru a-şi salva sufletul.

Cititorii informaţi, ştiu că Ellen White, în cartea Istoria Faptelor Apostolilor, se referă la o greşeală a lui Iacov şi la neplăcerea unor spirite iudaizante de la Ierusalim faţă de învăţătura lui Pavel, ceea ce a declanşat compromisul descris în FA 21:23-24. Datele principale ale problemei sunt în Biblie, şi această tensiune transpare în epistolele către Galateni şi Corinteni. Nu trebuie să confundăm greşelile omeneşti pe care unii le-au făcut chiar în dorinţa de a sluji binele, cu un război în Biserică, între paulini şi iacobini (petrini). Este mai mult decât o exagerare, este impietate şi blasfemie. Pavel şi Petru şi-au păstrat reciproc iubirea frăţească şi respectul, iar relaţia dintre Pavel şi cei de la Ierusalim nu a fost tensionată, chiar dacă, prin natura împrejurărilor, a fost mai distantă.

Referirea la credinţă în Evrei 11 este extrem de „iacobină”, în ciuda scenariului GSM, care face din ea o replică zguduitoare dată de Pavel şefului Iacov. Autorul epistolei către Evrei nu se referă în mod direct la credinţa în jertfa ispăşitoare a lui Iisus, ci la credinţa activă, exprimată, credinţa în porunca sau făgăduinţa divină. De fiecare dată se spune: „Prin credinţă, Cutare a făcut...” Aceasta este credinţa vie, care face faptele ascultării, altfel spus este vorba de faptele credinţei, nu de o formulă cristologică, sau de o emoţie. Nu este aici nimic în contrast cu Iacov, dimpotrivă este exact aceeaşi doctrină, cu precizarea că în Evrei 11, lista este mai dezvoltată. Altminteri, Epistola către Evrei ar fi trebuit să urmeze după a lui Iacov, şi nu invers.

Dacă Pavel ar fi avut o teologie personală diferită de ceilalţi apostoli în această privinţă, nu ar fi avut nici un drept s-o predice, înainte de a discuta problema la Ierusalim. Când au existat disputele legate de circumcizie şi de alte porunci din Lege, apostolii au convocat conciliul descris în FA 15 şi au deliberat în favoarea practicii lui Pavel de a nu impune neevreilor tradiţii iudaice expirate. Pavel nu avea nici un drept să predice ce crede el, fără să-i pese de Petru Iacov şi Ioan, şi de tot corpul Bisericii, aşa cum îşi imaginează unii.

Care mai este sensul şi rostul Bisericii, dacă orice lider şi orice membru predică ce vrea, fără dispoziţia de a se supune autorităţii legitime a Bisericii şi a se pune de acord cu fraţii asupra mesajului şi misiunii lui? Pe Pavel l-a ales Duhul Sfânt prin Biserică, la mult timp după ce fusese ales de Christos. Dacă el nu s-ar fi supus ordinii Bisericii (botezul şi instrucţiunile lui Anania, frăţietatea din Damasc şi din Antiohia, etc.), o atare atitudine ar fi fost dovadă suficientă că nu e trimis de Dumnezeu. Iar experienţa de la porţile Damascului, la care nici un creştin nu fusese martor, nu ar mai fi constituit pentru nimeni o dovadă a chemării decât pentru Pavel însuşi. Pentru restul fraţilor, experienţa n-ar fi contat mai mult decât născocirea unui personaj neliniştit şi nedisciplinat.

Pavel însă ştia ce înseamnă disciplina în teologie. În repetate rânduri, el a decis ca oamenii care veneau cu o lumină nouă, contrazicând lumina deja primită de Biserică, să fie „daţi pe mâna Satanei”, adică excomunicaţi (1Tim 1:20), dacă resping şi a doua mustrare (Tit 3:10). Doctrina particulară care venea în conflict cu învăţătura Bisericii, precum şi grupul diviziv asociat se numesc în scrierile lui Pavel háiresishairesis însemna apucare, alegere liberă, preferinţă, voinţă personală. (erezie, sectă). La origine,

Un exemplu de erezie menţionat în NT este evanghelia lui Himeneu şi Filet (2Tim 2:17-18), care se plictisiseră de doctrina Bisericii despre învierea trupului şi au conceput o înţelegere „spirituală”: că învierea morţilor a venit deja. La fel învăţau unii că Parusía deja avusese loc (2Tes 2:2). Doctrina Bisericii însă nu este nici colecţie de dogme, nici simplu exerciţiu de autoritate, nici o listă de abstracţiuni indiferente, cu valoare istorică. Ea este învăţătura Bibliei, cu influenţă asupra vieţii Bisericii şi a credinciosului, de aceea trebuie respectată.

Grupurile de studiu, de orice fel, ar putea fi un instrument al creşterii spirituale şi al dezvoltării Bisericii. Nu descurajăm sub nici o formă asocierea liberă a credincioşilor pentru studiu, rugăciune, sfătuire, chiar în afara programului oficial al Bisericii. Dar când fenomenul devine diviziv şi distructiv spiritual, ar trebui să facem ceva, din ambele părţi, ca să recuperăm unitatea credinţei şi iubirii. Credinţa noastră are şi o valoare comunitară, nu putem nega ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit tuturor, ca Biserică, în numele a ceea ce Dumnezeu ne-ar fi dăruit fiecăruia în mod individual. Credinciosul înţelept se va feri de orice învăţător a cărui retorică sugerează că el, solul, este în rolul lui Christos, Biserica ar fi o gloată de manevră, iar cei care au datoria să vegheze asupra Bisericii, ar fi caiafe, farisei şi (mai puţin) cărturari.

Biserica este datoare să-şi apere tezaurul adevărului. Este nevoie într-adevăr, de înaintare în cunoaştere; dar această înaintare are legile ei bine stabilite, altminteri am înainta toţi în toate direcţiile, la comanda a 666 de lideri autoimpuşi. Ferească Dumnezeu ca Biserica să-şi plece urechea fără discernământ, la orice voce pretinsă îngerească !

Vă rugăm, fraţilor din GSM, încetaţi cu aceste artificii şi transformaţi GSM într-o slujire a cauzei lui Dumnezeu, un templu în care să locuiască Slava Domnului, şi nu spiritul marelui acuzator. Această reformă, care nu vă costă nimic, şi care ar onora cu adevărat, atât Evanghelia lui Pavel, cât şi reflexele ei, Wesley, Waggoner, Wieland etc. Amintiţi-vă că multe din grupurile istorice, care au făcut război cu Biserica, asemenea lui Core, în numele unei reforme (de dreapta sau de stânga), aşteaptă acum a doua înviere. Domnul să vă dea înţelepciunea aceea care are demnitatea de a-şi recunoaşte greşeala. De dragul adevărului şi al legii cereşti a iubirii. Dacă este vorba de un crez adventist, Ellen White a afirmat că rugăciunea lui Iisus din Ioan 17 ar trebui să fie crezul nostru.

[1] http://www.gsm1888.ro

Când cele sfinte nu mai ajută la nimic

2009-12-13T22:19:00.005+02:00

Eu şi prietenii mei avem o nelămurire cu privire la textul din Ieremia 7:21-23:
„Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: 'Adăugaţi arderile voastre de tot la jertfele voastre, şi mâncaţi-le carnea! Căci n-am vorbit nimic cu părinţii voştri şi nu le-am dat nici o poruncă, cu privire la arderi de tot şi jertfe, în ziua când i-am scos din Egipt. Ci iată porunca pe care le-am dat-o: Ascultaţi glasul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi veţi fi poporul Meu; umblaţi pe toate căile pe cari vi le-am poruncit, ca să fiţi fericiţi."

Va rugam sa ne ajutati. Multumesc

Virgil

Dragă Virgil,

Te rog să citeşti întreg capitolul 7, ca să observi ce anume Îl deranja pe Dumnezeul lui Israel: Este vorba despre combinaţia aceasta de păcat voit (inclusiv idolatrie, vezi v. 9 şi 18) şi de aducerea de jertfe la Templu. Se închinau lui Baal şi Aştartei (Regina Cerului), dar se închinau şi lui Iahwé, Dumnezeul tradiţional. Aduceau jertfe tuturor zeilor, şi printre ei şi Zeului "naţional" al lui Israel, Dumnezeul strămoşilor lor.

În acest context, Dumnezeu vorbeşte ca în Am 4:4-5:

„Duceţi-vã numai la Betel, şi păcătuiţi! (1/3 Rg 12:29-30)
Duceţi-vă la Ghilgal şi păcătuiţi şi mai mult! (Os 12:11)
Aduceţi-vã jertfele în fiecare dimineaţã,
şi zeciuielile la fiecare trei zile!
Faceţi sã fumege jertfe de mulţumire fãcute cu aluat!
Trîmbiţaţi-vã, vestiţi-vã darurile de mâncare de bunã voie!
Căci aşa vã place, copii ai lui Israel, zice Domnul Dumnezeu."

Îţi aminteşti cum se adresează Iisus lui Iuda, în noaptea din Joia Mare: „Ce ai de făcut, fă repede !", când ne-am fi aşteptat mai degrabă să-i spună: „Opreşte-te, odată, Scariot ! Ţi-ai pierdut minţile?" Acesta este un procedeu retoric, prin care vorbitorul, într-un limbaj părintesc, îşi arată supărarea extremă, şi nu dorinţa de a se face exact aşa cum spune, ci tocmai invers: "Du-te şi fă ce vrei, fiule ! Fumează cu prietenii, bea, destrăbălează-te, distruge-ţi tinereţea, ca să te asiguri că te vei înstrăina de noi, să te asiguri că îţi vei ruina viaţa ta şi o vei amărî şi pe a noastră! Fă ce-ţi place, aşa cum face toată lumea ! De ce să-ţi dezamăgeşti iubiţii prieteni, de dragul babacilor tăi ?"

De observat că, atât în Amos, cât şi în Ieremia, Dumnezeu vorbeşte şi despre aspecte de încălcare a ritualului: a aduce la templu produse "cu aluat", sau a mânca din carnea destinată arderii de tot. Fie că ei făceau asemenea lucruri, fie că Dumnezeu le spunea: dacă trăiţi în păcate voite, atunci să mâncaţi singuri carnea jertfelor, că Mie oricum nu-Mi trebuie. Şi puteţi mânca turtele cu aluat, fiindcă este ca nimic pe lângă nelegiuirile şi idolatria voastră.

În acest text se descoperă adevăratul sens al voinţei lui Dumnezeu. Sistemul ceremonial nu a fost dat de la început, nici chiar când Dumnezeu a eliberat pe Israel din Egipt. Nici când Dumnezeu a dat Cele Zece Porunci pe Sinai, El nu le-a poruncit să aducă jertfe, ci să asculte de El. Legea jertfelor a fost dată mai târziu, după păcatul lor cu viţelul de aur, ca un sistem pedagogic moral-spiritual, ca un ajutor pentru a-L cunoaşte mai bine pe Dumnezeu şi a fi iertaţi şi curăţiţi. Dar ei au continuat şi cu viţelul de aur şi cu jertfele Domnului, amestecând lucrurile şi mizând pe faptul că Dumnezeu, dacă Îşi primeşte porţia de jertfe prescrise, va fi satisfăcut, iar relaţia lor cu alţi zei ar fi compensată.

De aceea, Dumnezeu le aduce aminte aici că Legea jertfelor nu a fost dată în scopul compensării păcatului voit. Şi ca să fie clar, El arată că nu aceasta este dorinţa Lui, de a primi jertfe pentru păcat, sau jertfe compensatoare, ci de a primi ascultarea lor, pentru că aceasta era prevăzut în condiţiile legământului (cele zece porunci) şi nu înmulţirea jertfelor. „Bunătate voiesc, nu jertfe, şi cunoştinţă de Dumnezeu, mai mult decât arderi-de-tot", zicea Domnul prin Osea (6:6; vezi şi Is 1:11-17). Iar Samuel spunea de mult:

„Îi plac Domnului mai mult arderile de tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi pãzirea cuvântului Sãu face mai mult decât grãsimea berbecilor." (1S 15:22).

Acelaşi mesaj îl transmisese şi Isaia, de la începutul misiunii lui în Israel (Is 1:10-18):

10 Ascultaţi cuvîntul Domnului, căpetenii ale Sodomei!
Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei!
11 ,,Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre, zice Domnul.
Sînt sătul de arderile de tot ale berbecilor, şi de grăsimea viţeilor;
nu-Mi place sîngele taurilor, oilor şi ţapilor.
12 Cînd veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea,
cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile?
13 Nu mai aduceţi daruri de mîncare nefolositoare,
căci Mi -e scîrbă de tămîie!
Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare,
nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea!
14 Urăsc lunile voastre cele noi şi praznicele voastre;
Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi.
15 Cînd vă întindeţi mînile, Îmi întorc ochii dela voi;
şi ori cît de mult v'aţi ruga, n'ascult:
căci mînile vă sînt pline de sînge!``

16 ,,Spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă!
Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe cari le-aţi făcut!
Încetaţi să mai faceţi răul! 17 Învăţaţi-vă să faceţi binele,
căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit,
faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!``

18 ,,Veniţi totuş să ne judecăm, zice Domnul.
De vor fi păcatele voastre cum e cîrmîzul, se vor face albe ca zăpada;
de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lîna."

Cum ai aplica acest mesaj Israelului mistic, adică Bisericii creştine de ieri şi de azi ?